Despre refulare

Totdeauna mi-a fost teama de oamenii refulati, care inmagazineaza dorinte, pofte, planuri, ambitii, incapabili si sa le inteleaga, incapabili si sa le dea curs. De aici sumbra violenta pe care o radiaza un individ refulat, sentimentul ca te poti astepta la orice. Freud avea multa dreptate cand vedea in refulare sursa multor nenorociri. Un pahar spart la o betie nu e decat o crima nedusa pana la capat. Refulatii au dat intotdeauna un numar impresionant de asasini, tirani si nebuni.


Refularea se asociaza adeseori cu grandomania, dorintele de multa vreme adunate, de multa vreme neimplinite se preschimba usor intr-un complex de superioritate. Din punctul meu de vedere, complexele de inferioritate sau de superioritate au aceeasi mama, diferite sunt doar formele de manifestare. Timiditatea se naste uneori din incapacitatea de a intra in relatii normale cu lumea si din convingerea ca totul trebuie rezolvat prin violenta... Un om obisnuit sa rezolve totul cu ajutorul violentei va fi intotdeauna timid in fata unei relatii care nu cere violenta - atunci el nu se mai descurca. Am vazut asasini care erau mai sfiosi ca o fata mare. Refulatul n-are curajul de a-si recunoaste dorintele, fiindca el se considera superior propriilor lui dorinte. Uneori, dorintele unor asemenea indivizi sunt atat de mari, incat, practic, nu le ramane decat sa le inabuse. Ar fi insa naiv din partea noastra sa credem ca un asemenea om nu face decat sa-si refuleze placerile. O placere strangulata in fasa duce inevitabil la ura, dar principala obsesie care se naste din aceasta aglomerare de frustrari este setea de putere. Toate dorintele se contopesc in dorinta de putere. Chiar si placerea sexuala, chiar si placerea de a mirosi aroma unei flori capata la asemenea indivizi dimensiunea puterii. De aceea, refulatii dau impresia unor oameni vesnic la panda, timizi, feciorelnici, cand imprejurarile nu-i ajuta, si lacomi, cruzi, cand riscurile nu sunt prea mari.


Refulati nu sunt doar tiranii, asasinii si nebunii. Poate ca e mai interesant de observat acest fenomen la oamenii obisnuiti, normali, capabili sa se inteleaga si deci sa se elibereze. Cum se naste in noi sentimentul ca ascundem lucruri de care ne e rusine, lucruri in care nu vrem sa ne recunoastem?


In viata noastra psihica se intampla adeseori sa nu dam atentie reactiilor noastre sau, uneori, ne place sa amanam raspunsul nostru. Noi nu intelegem ceea ce traim, dar inmagazinam in schimb tot ceea ce sensibilitatea refuza sa inteleaga. Adunam astfel o enorma cantitate de materie moarta, o enorma cantitate de fapte pe care nu le intelegem. Si, la un moment dat, suntem supusi presiunii intunericului care s-a strans intre timp. Ce-i opunem noi acestui intuneric? Refuzul nostru de a-l vedea. Acest refuz anima intunericul, il transforma in ceva viu. Gandirea infricosata, in loc sa inteleaga dorinta, o amplifica sau o transforma in cu totul altceva. Dorintele unui refulat isi pierd claritatea, si aceasta stare de confuzie naste ura. Refulatul se simte strain chiar si in fata propriilor lui dorinte.


Din fericire pentru mine, inca de timpuriu mi-a fost sila sa adun tot felul de dorinte si nemultumiri - gandul ca as putea fi un refulat ma ingrozea. Eu ma straduiam sa inteleg, nu sa ma ghiftuiesc cu tot felul de obsesii. Din aceasta sacra, binecuvantata scarba s-a nascut nevoia de a ma arata asa cum sunt, nici mai bun, nici mai rau... Nu voiam sa devin sclavul dorintelor mele. Eu m-am straduit sa pastrez o oarecare legatura intre comportarea si sensibilitatea mea. Nu stiu daca am reusit in intregime, dar mi-am dat seama de primejdia pe care o reprezinta o dorinta strangulata, neinteleasa. Mi-a fost intotdeauna sila sa ma arat mai bun decat sunt. Ce rost are sa arat oamenilor mai multa iubire decat cea pe care o am? Nimic nu e poate mai trist decat spectacolul oferit de oamenii care-si regreta avanturile generoase. Decat sa infaptuiesti un lucru bun pe care pe urma il regreti, e mai sanatos sa nu-l faci niciodata. Am avut intotdeauna oroare de a aduna resentimente, de a inmagazina obsesii, de a intretine ura, nu mi-a fost rusine de gandurile intunecate, scandaloase care mi-au trecut prin cap. Am incercat sa le inteleg, nu sa ma rusinez de ele. Daca imi trec prin cap ganduri scandaloase inseamna ca acela sunt eu, cel caruia ii trec prin cap ganduri scandaloase, deci trebuie sa ma admit asa cum sunt; duca-se dracului imaginea mea respectabila.


Subconstientul, daca admitem aceasta bizara diviziune a constiintei, nu este o zona de-o extraordinara mobilitate, ci o masa amorfa, rece, insensibila. Dorintele sunt atat de violente, incat constiinta se intuneca, refulatul nu face decat sa suporte infricosat aceasta insuportabila povara. Am observat cu totii ca indivizii care inmagazineaza orbeste toate frustrarile si dorintele posibile transmit in jurul lor o stare de violenta, de tensiune, de furtuna care se apropie, nascuta din incapacitatea sensibilitatii de a mai stapani realitatea. De altfel - si asta e si cel mai important - , adeseori noi refuzam sa ne examinam faptele, sa le supunem controlului inteligentei, le lasam sa zaca in noi in starea lor bruta, animala.


Omul inteligent refuza sa inmagazineze dorinte, ambitii, planuri grandioase, obsesii sexuale. Ceea ce nu e inteles la timp se transforma in obsesie si e limpede pentru mine ca refularea se naste din frica de a trai. Decat sa traim un anume lucru, decat sa ne luam acest risc, noi preferam sa ne ascundem dorintele, sa le impingem cat mai departe de sensibilitatea noastra. Dorinta ni se pare un lucru rusinos, de aceea vrem s-o infaptuim pe furis, fara aprobarea inteligentei. In acest caz, si constientul devine  o masa amorfa, greoaie, care lucreaza mana in mana cu subconstientul, intr-o deplina colaborare. Asa ca este o iluzie sa credem ca un constient confuz ar putea intelege ce se intampla intr-un subconstient confuz. In starea de contradictie a individului, constientul e prelungirea subconstientului, traducerea intunericului din zonele viscerale in termeni mai abstracti si mai etici. Dar terminologia n-are importanta... avem de-a face cu acelasi intuneric compact, care se manifesta in doua directii. Important e sa intelegem ca diviziunea constiintei permanentizeaza duplicitatea si ne impiedica sa privim lucid realitatea.

aparut in volumul "Ipocrizia disperarii" Editura Albatros

---

Despre autor: