M-a iritat o stire cu un artist care a lipit o eticheta de „cladire incadrata in clasa I de risc estetic" pe un sediu al politiei.

Daniel Gontz, autorul acestui gest, ar fi putut gasi dimensiunea cu adevarat artistica a acestui gest daca, in loc sa se opreasca la un sediu amarit al politiei, ar fi lipit acea eticheta pe vreun sediu de prost gust de banca multinationala. E o observatie pe care au facut-o unii cititori pe forum la aparitia articolului in Cotidianul. La noi, artistii nu risca decit extrem de calculat. Mai bine ne batem joc putin, cu jurnalisti si fotoreporteri in spate, de doi politisti care simt ca li s-a intins o capcana decit sa incercam sa ne transmitem mesajul artistic intr-un mediu cu adevarat ostil, printre oamenii de paza ai unei mari corporatii, de exemplu. Stirea m-a intristat, pentru ca am recunoscut un anumit stil autohton de a mima spiritul critic, un stil precaut din care trebuie sa tragi maximum de folos cu minimum de „avarie".

Din aceeasi gama s-au nascut critici literari care nu sint critici literari, critici de arta care nu sint critici de arta, scriitori cu duiumul care au dezvoltat un adevarat evazionism literar postdecembrist si tot asa. Marii scriitori, filosofi et comp. au garantate cronici pozitive la aparitia fiecarui titlu. Cu mici exceptii care confirma regula. Am citit recent Elif Shafak, o scriitoare din Turcia, care mi-a reconfirmat lipsurile scriitorilor romani de azi: tupeul de a spune onest o poveste, de a atinge chestiuni sensibile sociale sau politice, credinta puternica in rolul „literelor frumoase". Si cind un scriitor roman doreste sa ia in piept opinii delicate, o face ori experimentalist, ori generalizind extrem. Nu spun ca artistii trebuie sa faca politica sau sa fie ideologizati extrem, dar cred ca reusita consta si intr-un gust pentru riscul de orice fel. Pina sa avem un cult al riscului artistic, vom balti intr-o mare caldicica populata de vietati culturale de regn incert.

Julian Barnes are o remarca memorabila in romanul „Papagalul lui Flaubert". El nu se arata enervat de criticii care demoleaza carti, ci de aceia, mult mai multi, care ridica in slavi prea multe titluri. Cam asta este si senzatia mea vaga, sustinuta doar de o oarecare cunoastere a literaturii contemporane romanesti, aceea ca e prea multa tacere frustrata si prea putina explozie. Nimeni nu risca nimic. Nimeni nu surprinde cu nimic. Sint toate cum am stabilit.