Torentele monetare provoaca inundatii mondiale


In urma cu un an si jumatate scriam in acelasi ziar ca o eventuala criza in Statele Unite s-ar putea declansa de la imobile sau de la titei. Nu se poate zice ca am descoperit America, fiindca The Economist avertiza inca de acum patru ani ca preturile locuintelor pe pietele mature par serios supraevaluate si urmeaza sa scada cu minimum 20%. Elementul declansator pentru un potential crah ar putea fi o crestere relativ modesta a dobanzilor, intrucat totalul datoriilor contractate de familii atinge maxime istorice. Iar semnalul declinului poate fi dat de piata imobiliara americana, cea mai mare din lume.


De la articolul din urma cu mai bine de un an si de la semnalul de alarma tras de The Economist ajungem in zilele noastre, in care dobanzile la creditele in dolari au crescut de la 1% la 5,25%. Si atunci cand debitorii nu-si mai pot achita ratele de credit ipotecar, lichiditatile lipsa ale bancilor comerciale sunt acoperite prin emisiuni ale bancilor centrale, care injecteaza pe piata peste 300 de miliarde de dolari. Asa le-a invatat Milton Friedman, care a spus ca principala cauza a Marii Crize din anii a€™30 a fost politica monetara restrictiva a bancii centrale a Statelor Unite - Federal Reserve.


Ca sa conchid, in anii premergatori crizei din 1929-1933, la fel ca in 2002-2004, societatea de consum a venit cu gaselnita ca dezvoltarea poate fi sprijinita prin folosirea banilor din viitor. Fara sa ia in calcul ca banii cu care se fac speculatii vor ajunge sa fie mai multi decat aceia care intermediaza vanzarea painii sau carnii. Ignorand ca rezolvarea problemelor pe seama unei simple intorsaturi de condei - o emisiune de masa baneasca - va face ca pretul activelor sa urce de la simplu la dublu, fara ca aceasta crestere sa fie acoperita decat pe sfert cu bunuri si servicii. In anii a€™30, Fed a retras din circulatie banii noi introdusi anterior, iar pretul activelor (imobile si actiuni) s-a prabusit. In momentul de fata, bancile centrale incearca sa imparta costul intregii societati prin intermediul inflatiei.


Totusi o deosebire exista intre cele doua momente. In 1933 s-a renuntat la valutele dominante - dolarul si lira sterlina - din cadrul etalonului aur-devize si s-a pastrat numai metalul galben ca baza a sistemului monetar. Acum aurul nu mai are rolul de frana, poate cel mult de refugiu.


In fine, lucrurile sunt abia la inceput, finalul este imprevizibil. Poate ca Friedman a avut dreptate: populatia saraceste oricum in timpul crizelor, cel putin sa fie eliminat elementul de panica si pauperizarea sa aiba loc ordonat. Din pacate insa, America risca foarte mult jucand mai departe cartea expansiunii monetare. Dolarul are sanse sa ajunga o resursa atat de larg raspandita, incat sistemul monetar mondial sa nu se mai centreze in jurul chipurilor lui Washington si Franklin.


Si, ca sa inchei discutia in spirit romanesc, e util sa amintim noua declaratie a guvernatorului Isarescu: "In Statele Unite nu are loc o simpla corectie!". Ea poate fi pusa foarte bine alaturi de cea veche: "Deciziile de politica sunt evaluate critic, iar scamatoriile nu au cum sa aiba efectul scontat. Astfel, o relaxare monetara in speranta stimularii cresterii economice si reducerii somajului este imediat sanctionata de piata, prin deprecierea cursului si cresterea presiunilor inflationiste. Efectul pozitiv, daca el se manifesta, dureaza foarte putin si este neconcludent, dar pierderea de credibilitate ramane, afectand pe termen lung rezultatele economiei". Si se ajunge la concluzia ca, indiferent ce fac pe termen scurt bancile centrale, economia ramane o stiinta care se ghideaza dupa reguli exacte.