Oameni de stat

Oamenii care conduc statele nu sunt si oameni de stat. Indiferent de metode si conceptii, omul de stat a comandat in toate timpurile evenimentele, nu s-a plans de greutatea lor si le-a stapanit. Din toate categoriile sociale, facute pentru categorii de functiuni, a oamenilor de stat, este si cea mai impovarata dar si cea mai complex valoroasa, apropiindu-se cel mai mult de Omul lui Nietzsche, care-i expresia insusi a omului de stat.


Nu e om de stat cine vrea sau acela pe care partidul politic, criteriul de selectiune si depozitare il insarcineaza cu un departament. Un om politic poate fi ministru, fara sa fie om de stat, individualitate care supara pe ministri, indispune mediocritatea si jigneste in miscarile ei, libere de conformitatea cu textele si cu moravurile stabilite.


Oamenii de stat, pe care i-au produs timpurile, din cand in cand, si geniul personal, au facut sa sufere veleitatile, ambitiile si prestigiile de fudulie; au starpit sau jenat eminentele de umbra si asa-numitele camarile, compuse din reprezentantii sufletesti ai patimilor mici numeroase, care plac cu deosebire poporului, fie ca e vulgul de pe vremuri, fie ca e alegatorul si suveranul constient de mai tarziu. Omul de stat e, prin firea rostului, o personalitate radicala si dificila.


Ca sa scape de omul de stat, democratiile au fundat partidul politic, stabilind normele de pe care omul de stat se poate strecura occidental la putere. Puterea insemneaza putinta neingradita de a face binele si raul, cu aceeasi usurinta, daca nu si cu aceeasi dibacie. Cand seful unui partid este de-a dreptul un om de stat, cum se intampla fara voia nimanuia hotarata, guvernele create de el se resimt de o prezenta sintetica in mijlocul lor sau imediat alaturi de ele.


S-a presupus ca partidul si doctrina lui pot fi o regula suficienta pentru mecanizarea omului de stat si producerea lui standardizata. Daca deschidem almanahul unui partid politic, luam cunostinta de numarul mare de nulitati care s-au succedat si cu care partidul a contribuit la guvernarea unei tari, fara sa lase alta urma decat o biografie si o promovare, om cu om, pana la epitaful, zgariat pe monument. Se stie ce-i un monument al unui om cu acte aproximative, care nu pot sa fie traduse in imagini de piatra sau de grafit: o momaie de material dur, impresurata de alte momai, simbolice, pentru admiratia partizanului initiat. Orice act inexplicabil in arta, ca si orice viata de acte, atesta mediocritatea lor subt specia duratei.


Mecanizarea omului de stat se obtine din angrenajul doctrinei cu legile, regulamentele, arhiva, statistica si registratura. Asa, diversele cariere ministeriale se aseamana leit unele cu altele, trec, se inmultesc si nu se cunoaste. Omul politic care calatorind printr-un departament si lasandu-si portretul si semnatura in efemeridele departamentului, afirma dupa ce a demisionat ca ar fi facut mai mult daca nu ar fi fost impiedicat, nu e un om de stat ci un functionar ministerial si un om condamnat sa fie subaltern. Sunt politici care fac intre lumina directa si lumina indirecta confuzia mustei, prinsa intre geamuri si silindu-se sa treaca prin sticla.


Inainte de razboi, problemele tarii noastre mici erau usoare si ele puteau fi dezlegate lesne de un boier, de un advocat si de un politician, a caruia tarie putea sa rezideze in discursuri si improvizatii. Cei care cunosteau numarul redus al oamenilor politici in stare sa faca onoare simplului port elegant al servietei cu memorii si rezolutii s-au temut sa incerce cu degetul marea de sange a razboiului. Invinsa, tara cadea in nemernicie; victorioasa, cum a fost, ii lipseau oamenii de stat. Din razboaie nasc virtutile si reintinerirea popoarelor, afirmau partizanii razboiului. Razboiul demoralizeaza si imputineaza taria caracterului, afirmau ceilalti. Ne luam raspunderea!, li s-a replicat. Toti cati si-au luat raspunderea au lichidat, au murit - si a ramas cocosata subt poveri si nefericita seria de generatii care platesc.


Ca sa le flateze si totodata ca sa le interzica orice dojana si revendicare, oamenii politici de a zecea mana le numesc generatii de sacrificiu. Nulitatea este astfel justificata cu o vorba dramatica si fara continut: Nu ne cereti sa putem mai mult! Aproape de douazeci de ani lumea trece dintr-o fraza intr-alta fraza si totul incepe si sfarseste cu un logos, rostit de unom politici si scris de un gazetar.


Omului de stat nu-i este indiferenta nefericirea colectiva; ba, individual, omul de stat stie ca suferinta cea mare si abjecta, suferinta painii, in epoca lui, ar fi un prost certificat pentru gestiunea lui politica. Minimum de drept este dreptul la munca, dreptul la paine, el trebuie asigurat in imperiul unui om de stat. Lamentarile sunt egale cu lipsa de respect de sine si de apoca: omul de stat nu geme la raspantii, aratandu-si bubele tarei ereditare.


Un fals om de stat a complicat relatiile dintre contribuabil si stat, pana la situatia actuala, disociind pe de o parte elementele contributiei si sporindu-le pe de alta pana la existenta in ghicitori si sarade. Impozitul fix a devenit elastic si gazos, subt cuvant ca asa ne sade bine, si reputata reforma financiara, pe care un om de stat are curajul sa o anuleze cu doua linii de condei incrucisate, a fost confectionata cu foarfeca si cu guma de lipit. Omul mediocru, care a fost autorul acestui plagiat, s-a bucurat in almanah de titlul prin devaluta, de om de stat.


Dupa razboi, omul politic a primit in fiinta lui devalutarea si degenerescenta ambiantei - in toata Europa, afara de Italia, unde initiativele apartin unui zvacnitor, si afara de Rusia,unde se experimenteaza. Conferintele se repeta la scurte intervale in tara lacurilor albastre, si zeci de popoare, reprezentate in majoritate de prosti, sunt la cheremul si se incolacesc dupa mendrele unei asociatii profesionale de treizeci de bancheri. Teama de lepra bancara a infectat totusi pe toti oamenii politici, care in absenta cate unui om de stat cu mintea tare si cu mana nesovaitoare in fiecare tara, fac zilnice declaratii impotriva curentului de rasturnare, pura si simpla, a unei fictiuni, asteptata de lumea intreaga ca un binefacator faliment consimtit. Ca sa se plateasca bancherilor straini cateva miliarde anual, pentru salvarea fatadei teoretice, statul poate accepta sa-si lase populatia muritoare de foame? Omul de stat trage obloanele si refuza...

aparut in "Opere", volumul VIII, Publicistica, Editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta

---

Despre autor: