In peste 300 de gospodarii din judetul Hunedoara oamenii stau la lumina opaitelor. 102 case sunt raspandite in cele sapte asezari total neelectrificate. Ursici este unul dintre satele romanesti in care inca n-a ajuns inventia lui Edison.


"Mai, nea! Vii azi?" Nu se vede nimeni. Doar printre mestecenii din vale - oile sau niste pietre albe. Nici o miscare. "Acua€™", urca raspunsul din maruntaiele dealului si se sparge de fiecare culme. Naiba stie unde e "nea". De cand am intrat in satul asta, n-am intalnit tipenie de om. Doar case, cu curti cat o strada din Bucuresti, imprejmuite din garduri din barne de lemn. Unuia dintre noi i s-a parut ca vede niste oi printre copacii din vale. Trebuie ca e si vreun cioban cu elea€¦ Sa fi trecut vreun sfert de ora de la prima chemare. "Hai mai, nea! Vii?" "Cine-i?", se aude intrebarea lui "nea", de pretutindeni si de iciunde. Cine sa fie in satul in care si popa urca doar ca sa dea ultima impartasanie?


"BUNA ZIUA!" Ciobanul, care are 62 de ani si un nume, Ilie Pascu, e "nascut si crescut in Ursici". Traieste singur, de pe urma oilor pe care le paste pe deal, "vo 75-80 sa fie, cu ale cumnatului cu tot". "Mai sunt oameni in sat?". Ciobanul ne priveste surprins, cu ochi de copil din portretele lui Tonitza. "Da€™apai cum? Colo, coloa€¦ Langa mine mai e o casa", zice el si, unde arata cu degetul, se vede numai un deal impadurit si capatul drumului, ca o linie pe-o coala de hartie.

"Daa€™ mai aproape, p-aici, nu sta nimeni?" "Colo", zboara aratatorul lui spre un loc din spatele nostru. Aproape de gard, un manunchi de cruci. La cativa metri de ele, in aceeasi curte fara de sfarsit, un tarc plin de cacareze de oaie si, langa, un drum care promite. "Mergeti pe el, ne indeamna ciobanul, ca-n poveste. Si nu prima casa pe dreapta, ca-i parasita, urmatoarea - drept inainte."

Deschidem poarta si intram in curtea oamenilor, fara sa avem cum sau cui sa-i cerem voie. In cartierul Primaverii n-am indrazni sa facem asta. Drumul serpuieste prin iarba uda, printre merele putrede risipite pe pamant, apoi se frange in pragul unei porti uriase de lemn. "Buna ziua!" Latra un caine, semn de civilizatie, iar poarta se deschide si, in spatele ei, doi ochi mari, umbriti de basmaua trasa pe frunte, ne privesc cu uimire. "Chiar de la Bucuresti veniti?" In Ursici, oamenii nu se viziteaza decat intre ei. De Sarbatori si la priveghi.


DINCOLO DE POARTA e o curte interioara si-n mijlocul ei - un obraz tesit de stanca. Oamenii si-au construit casele si acareturile de jur-imprejurul ei, ca pe langa un altar. Iar peretii sunt plini de ghivece inflorite, precum chiliile maicutelor de la Varatec.

Noua oameni traiesc aici. Toti, din aceeasi familie: o strabunica, o pereche de bunici, un unchi si o matusa, o familie tanara si cele doua fetite ale lor. Plus oaia Tugulina si un catel sperios, fara nume. Intram pe sub perdeaua de flori in casa si-n somnul de dupa-masa al celor care dorm in "camera de stat". Acolo, inghesuite pe un pat, doua fetite viseaza ghemuite in spatele mamei lor. Adinela si Ludovica. Cand aud voci straine se freaca la ochi si privesc cu mirare. Apoi vorbim si ele ne asculta, lipite una de alta si zambind incontinuu, ca prin vis.

Pe mama lor o cheama Teodora Toncea si are 28 de ani. E "venitura" aici. Adica s-a nascut si a crescut in alta parte, dar a urcat in Ursici, urmandu-si barbatul. Nu mai stie cati kilometri sunt pana de vale. Pe drumul forestier pe care am venit noi i-a socotit primarul, dar, pe poteca pe care coboara oamenii la pas, cine sta sa-i adune? "Pe-acolo merem la Luncani. Prin padure. E mai scurt drumul", zice femeia care-a masurat de cateva ori distanta in batai de inima. "Cand a fost sa nasc fetele si mi s-o apropiat sorocul, singura m-am dus, pe jos, sa nu ma prinda p-aici. Apoi, cand a fost cea mica bolnava si-am avut nevoie de un doctor, trei ore am mers cu ea in brate, pe deal. Apai aici, daca ajungi la doctor - bine, daca nu - la progaden." Ce-i acela progaden? "N-ati vazut crucile de la drum?", ne intreaba ea zambind.


ADINELA SI LUDOVICA zambesc si ele intruna, fara sa priceapa prea multe din ce aud. Ele n-au coborat din Ursici decat purtate pe brate, la medicul din vale. In rest, nici pana la Bosorod n-au fost, sa vada barem asfaltul. Adinela are 5 ani, iar Ludovica - 8. La toamna vor merge impreuna la scoala din capatul satului - o cladire micuta de lemn despre care, pana sa-i citim frontispiciul, crezusem ca e vreo magazie. Cea mica intra in grupa pregatitoare, cea mare - in clasa a doua. "Vine un invatator din Buciumul Orastiei, o comuna vecina. Anul trecut a predat la patru copii, anul asta vine pentru trei", spune mama.

Scriau ziarele locale din Hunedoara despre invatatorul din Ursici ca trec zile la rand in care nu poate preda copiilor, pe motiv de bautura. "Are perioade cand mai gusta, recunoaste primarul din Bosorod. Ca acolo locuieste, la scoala. Dar, daca renunt la el, cine-mi mai vine mie aici?" Ludovica are scrisul frumos. Ne-arata caietul de clasa I. Literele sunt desenate rotund, ca intr-un tablou. "Cat e lumina afara scrie la geam. Apoi se chinuie", ofteaza mama. Deasupra mesei atarna din tavan o lampa cu petrol. Seara, lumina fitilului arunca umbre peste caietul fetitei. Ce-o sa se intample cu Ludovica? "Primarul mi-a zis sa le dau la internat, in Bosorod", raspunde tatal fetitei. "Si i-am zis asa - doma€™ primar, daca mi le imbraci dumneata, daca le stergi la nas si iesi seara cu ele, sa faca pipi, eu le dau!"

Fetele n-au vazut niciodata desene animate. N-au papusi, n-au culori, doar un joc lego urcat pe soba, sa nu se risipeasca piesele. Cat e ziua de mare vara merg la oi si la gaini.


TUGULINA, oaia pe care au hranit-o cu biberonul de mica, se tine dupa ele ca un caine. Ati vazut filmul "Heidi"? Ludovica nu l-a vazut. Iar literele din caietul ei sunt atat de rotunde si de mari, ca o mirare mutaa€¦

Cu ochii mijiti de somn, fetele-si trag in picioare cizmele de guma. Ieri a plouat si iarba de pe munte e inca uda. "Aicea nu ne plictisim, zice mama. Merem la fan si pana seara nu mai venim acasa. Singura suparare e ca nu avem curent. Nu ca sa ne uitam la televizor, ca nu e vreme, avem radio cu baterii si dimineata ii dam drumul, sa auzim cum e vremea. Daa€™, dac-am avea curent, am putea tine si un frigider. Ca-n fiecare zi fac focul la lemne si gatesc numai cat mancam atunci. Mai mult nu pot, ca se strica. Nici salam, nici un pateu nu pot sa iau pentru copii, n-am unde le tine!"

La o saptamana sau la doua, dupa nevoi, sotul Teodorei coboara la vale, prin padure, cu patru magari dupa el. "Pune pe ei desagi plini cu cirese, branza, carne, cand taiem vreo vita, si mere de le vinde. Apoi vine de-acolo cu ulei, zahar, orez, pitaa€¦ 15-20 de pite, din care mancam pana coboara iara." "Nu se usuca painea?". "Ie", confirma femeia. "Daa€™ ce sa-i facem? O mancam asa, uscata." Insa nu painea uscata, cea de o data pe saptamana, e problema ei cea mare, ci tot lipsa unui frigider. "Primarul a tot zis ca ne baga curent, daa€™ acuma, naiba mai stie!", isi pune nadejdea femeia. Pe primar l-a vazut ultima oara cand cu referendumul pentru suspendarea presedintelui. "Au venit pe-aici cu DA, NUa€¦, cum sa votam, naiba sa-i ia, am pus si io DA."

Pe Basescu nu l-a vazut decat in afisele electorale lipite in vale. "Stiti ca si-a lasat plete presedintele? Are parul pana la umeri." O provocare meschina pentru ea si cruda pentru imaginea presedintelui. "Da?", se mira ea sincer. "N-am stiut." Nu pune la indoiala ce aude, iar cand afla ca a fost doar o gluma, femeia zambeste, putin dezamagita. Crezuse ca s-a procopsit cu o stire inedita din lumea civilizataa€¦

In locul unde oamenii asculta la baterii doar vremea nu ajunge nici o veste din Romania. "Postarul vine o data pe luna, daca-i vremea buna, sa aduca alocatiile la copii. Ca pensii sau altceva nu prea sunt, oamenii
n-au lucrat niciunde. Iarna asta a fost bine, dar anul trecut, cand a fost zapada pana la acoperis, o singura data a putut sa urce. Am crezut ca ne mananca lupii p-aicia€¦"

In afara de postar si de primarul cu DA sau NU, doar popa le mai calca prin curte. Sa le dea ultima impartasanie s-apoi sa-i duca la progaden.


PROGADENUL este cimitirul pe care fiecare satean din Ursici il are in curte, la drum. Toti ai lui sunt inghesuiti acolo, cruce langa cruce, imprejmuiti cu un gard, sub florile crescute salbatic.

Mergem inspre progadenul familiei Toncea. Bunica, mama, fiice, cu Tugulina in urma lor. La juma de metru de cei dusi sunt straturile cu varza. Cartofii si porumbul. In pamant ne intoarcem, din pamant crestem. Crucile sunt vopsite viu: una bleu, alta-n verde, iar alta are pictata pe ea rastignirea lui Hristos. Nici urma de lumanare aprinsa de curand. "Parastas le faceti?" "Le facem", spune moale Teodora. "Si vine preotul?" Femeia incepe sa rada. "Ei, la parastas le mai canta cucua€™!"
De jur-imprejurul unei cruci e rasucit un fir negru. "Is ciocotele, explica bunica. Asa se face la noi, cand moare omul se impleteste un fir de lana turcana (n.r. - neagra) si se infasoara cu ea crucea. Iar cele doua ciocote (n.r. - ciucuri) trebuie sa atarne la capete." Pentru ca? "Nu stim, asa am apucat." In locul in care mortii, in loc sa coboare in pamant sfintit, se duc la capatul gradinii, viata se scurge dupa alte canoane.

Am nimerit peste oamenii din Ursici in zi de sarbatoare. La 1 august. Si nimeni nu muncea, desi in calendarul ortodox ziua Sfintilor
7 Mucenici Macabei - Macovei, cum i-a botezat, in graba, Teodora - nu e trecuta nici macar cu cruce neagra. "E Ziua Ursului, spune femeia. Si nu e bine sa lucrii. Daca lucrii vine ursul la oi."


LA VECINII TEODOREI, cativa kilometri mai incolo, pe alt deal, am gasit, legat de poarta, un arminden. Un lemn inalt, de mesteacan, avand prinsa in capat legatura de surcele. Din zare pare o cruce uriasa. "De la 1 mai e acolo", zice barbatul iesit sa ne intampine. "Si nu conteaza din ce lemn se face armindenul, conteaza sa fie cat mai inalt." Pentru ca? Iar nu are nimeni raspuns. Ion Parau are 23 de ani si la toamna se insoara in Abrud. Scapa de Ursici. Raman in urma lui, in casa de pe deal, parintii si fratii mai mici. Ei nu au cum sa fuga. Au 18 si, respectiv, 19 ani si doar patru clase terminate la scoala din sat. El, Ion, a mers mai departe, la internatul din Bosorod, apoi, dupa ce a terminat liceul la Hateg, a urmat o scoala populara de arta.

Stam de vorba in casa, in camera cea buna, la o masa deasupra careia atarna o lampa cu petrol defecta. "Noroc c-avem lanterne, isi ridica singur moralul Ion. Ca pe-aici e de lucru cu animalele, avem vaci, oi, pe la miezul noptii ne culcam." In afara de lanterne, Ion are un televizor cu ecranul cat palma. "President." Alimentat la o baterie de tractor, bazaie vreo luna, cat sa prinda postul public de televiziune. Dar acum bateria s-a gatat, si "President" se odihneste.

"Cei de la primarie vin p-aici doar inainte de alegeri. Si de fiecare data tot promit ca or sa ne bage curent. Din a€™95 zic asta. Au facut si proiectul. Iar curentula€¦"

Lampa stricata face degeaba umbra pe pereti. Ion vorbeste, pentru ca se insoara in Abrud. Sora lui mai mica viseaza sa se marite si ea pe unde poti aprinde becul. Din cand in cand coboara la discoteca, de vale. Poate i s-o schimba destinula€¦


A VENIT PE LUME chiar in Ursici. Cea care a mosit-o, fata lua€™ Maria Toncea - "sta la 300 de metri de noi" - s-a dus acum 17 ani. Venea cu targuieli din vale, intr-un camion plin cu lemne. La o curba s-a rasturnat si a murit pe loc. Avea 38 de ani si cinci copii.

Maria Toncea ne duce inspre progadenul ei. Sunt doua locuri imprejmuite. "Acolo am parintii si aici - fata. Pe ea am ingropat-o mai aproape de casa", incepe sa planga batrana de 73 de ani. O intrebam de rostul ciocotelor. "E un fel de obicei. Nu face nici rau, nici bine"a€¦ In curtea prin care se invarte acum neputincioasa traiesc alte noua suflete. Cei mai dragi ii sunt nepoteii: Razvan are 6 ani, Nicoleta - 2. "Vara, pana spre Sant Nicolau, pleaca cu parintii lor pe langa Timisoara. Cu oile." Apoi se intorc acasa, in satul unde canta cucii la parastase. Batrana n-a mai coborat in Valea Luncanilor de la Rusalii. "La slujba de Inviere ati fost la biserica?" "Nu, mama. Si nu ne-a adus nimeni lumina."Cu urna de votare urca insa cand e cazul. Ea are simt civic si pune stampila, desi nu stie cine-i presedintele tarii. Si nici cine-i prim-ministru.


La Ursici, lumina vine de la soare si de la lampile cu petrol. Cand e petrol, ca "nici da€™asta nu mai gasim", se plangea Teodora. 109 oameni, care traiesc in 37 de case, fara sa astepte nimic. Desia€¦ "P-aicea s-or cumparat unii da€™aia, care vine la aer. Poate-or baga curent pentru casele lora€¦", gandeste Teodora cu voce tare, s-apoi, strafulgerata de-o speranta, ne priveste intrebatoare. Asa-i?
Dosarul cu curentua€™Ioan Grecu, primarul comunei Bosorod, de care tine satul Ursici, e un om ordonat. Are puse-ntr-un dosar toate diligentele facute pentru bransarea "celor de sus" la civilizatie. "In 2004 s-a facut un proiect de executie, cu SC Electrica Deva. Iar atunci s-a calculat ca toata lucrarea ar costa 15 miliarde de lei vechi. Din 2004 si pana acum am facut zeci de hartii si de adrese degeaba", sustine primarul.
Deschidem dosarul. La 31 iulie 2007, Primaria din Bosorod a primit o adresa de la Consiliul Judetean Hunedoara: "Va rugam sa ne transmiteti care sunt sursele de finantare a Programului «Electrificare 2007-2009» (proprii si respectiv alte surse)". Uite, doma€™le, Guvernul nu sta degeaba, are un Program in cap!
Primarul, care-i pesedist, se enerveaza. "Pai io, pe toata comuna, pe anul trecut am avut un buget de 1 miliard 800 de milioane de lei. De unde sa scot 15 miliarde?" Poate ne invata programula€¦ Citim din raspunsul primit de Bosorod la 27 iulie 2007, de la Prefectura Hunedoara: "Va facem cunoscut ca, in urma interventiei noastre la MIRA, am fost informati ca Regulamentul privind implementarea Programului se afla in curs de elaborare, iar dupa aprobare va fi disponibil pe pagina web".
Primarul zice ca n-o sa renunte. Cu tot Regulamentul si web-ula€¦ Promite ca va trimite misive pe adresa Palatelor Cotroceni si Victoria. Si chiar de n-o sa primeasca un raspuns multumitor, are macar ce adauga la "dosarul cu curentul"a€¦


La 19 kilometri de civilizatieDe la drumul asfaltat din comuna Bosorod si pana la Ursici stiam ca-s 11 km pe drum forestier. "Ba-s 19 km si e drum comunal, ne contrazice primarul. A fost facut in 2003. Dar oamenii tot prin padure o iau, fiecare cu poteca lui." Cu o masina cu garda joasa nu poti razbi pe drumul comunal. Drumul intortocheat are, pe alocuri, pante abrupte. De-o parte, padurea plina de tufe cu mure uriase, de cealalta - hauri ametitoare. Am ajuns la oamenii din Ursici, pentru a le cunoaste povestea si necazul, cu ajutorul celor de la Divizia de Securitate BGS - filiala Deva.
Le multumim, si pe aceasta cale, pentru sprijinul acordat!