Kosovo este, cred, cel mai complicat dosar european al momentului. Nu exista o alta provocare in interiorul Europei care sa amestece mai periculos false reprezentari, prejudecati absurde si generalizari eronate, cu reale ingrijorari, potentate de un acut si lesne justificabil sentiment al urgentei.

Situatia e cunoscuta: SUA si tarile UE din „grupul de contact" (Germania, Italia, Franta, Marea Britanie) cred ca solutia independentei rapide este cea mai buna, iar Rusia se opune, ceea ce face imposibila o rezolutie in acest sens a Consiliului de Securitate. La fata locului, oficialii kosovari preseaza pentru independenta, agitind amenintarea reizbucnirii violentelor in aceasta provincie, pe cit de tragica, pe atit de amarita. De fapt, violentele nu s-au oprit niciodata din 1996, anul primelor conflicte dintre gherila albaneza si fortele iugoslave de atunci. De partea cealalta, Serbia nu accepta desprinderea acestui teritoriu. Rusia se pozitioneaza de partea Serbiei si asa se explica una dintre marile greseli de perceptie pe care o comit mai toti observatorii de azi: Rusia e aliatul Serbiei. Absolut toate depesele marilor agentii de presa numesc Serbia „aliatul traditional" al Rusiei. Imediat, cuvintul „traditional" nedumereste pe oricine cunoaste, chiar si superficial, istoria ultimului veac in aceasta parte a lumii. Iar Serbia insasi nu simte Rusia chiar ca pe un prieten.

Intr-un interviu acordat BBC in luna aprilie, presedintele Tadic spunea: „Apreciez foarte mult pozitia Rusiei in chestiunea Kosovo. Dar eu stiu foarte bine ca Rusia isi promoveaza propriile interese. Interesele Serbiei de astazi nu sint o prioritate pentru Rusia", iar interesul fundamental al Serbiei, continua Boris Tadic, este aderarea la UE. Ceea ce, evident, nu produce placere Rusiei. Nu orice pozitie care se opune independentei provinciei Kosovo este, imediat, o pozitie prorusa. Nici presedintele Basescu nu este un sustinator al independentei provinciei Kosovo si e ultimul care poate fi banuit de amicitie cu Rusia.

Intepenit intr-o forma mentis care spune „orice zice Basescu, eu zic invers", dl Tariceanu a dat citeva semnale cum ca independenta Kosovo ar fi o solutie acceptabila pentru Romania. Treaba domniei sale, daca asa crede ca il poate invinge pe adversarul sau politic principal. Insa pentru Romania si, mai ales, pentru regiune, independenta Kosovo nu este o solutie acceptabila. Din cel putin trei motive. Intii, invinge un principiu: inviolabilitatea frontierelor. Tine, deja, de esenta stabilitatii europene ca frontierele nu se modifica decit prin vointa suverana a statului cedent - aici, nu e cazul. Apoi, e vorba despre un mesaj politic dat oricarei miscari separatiste: inarmati-va, luptati indiferent de reactii si consecinte, tineti-va tare ca, pina la urma, aceasta insistenta se va rasplati - comunitatea internationala, fata cu incapatinarea voastra, va ceda! Imaginati-va ca acest mesaj, intarit de un precedent, se extinde la Marea Neagra. In fine, al treilea motiv este ca nu avem nici o certitudine asupra naturii viitorului stat kosovar. Daca admitem ca doar democratiile produc stabilitate, atunci va trebui sa vedem daca viitorul stat Kosovo se vadeste a fi o democratie. Nu pare, fie si pentru ca soarta minoritatii sirbe va fi cumplita, iar coruptia va fi un principiu de functionare a micului stat. Un stat obtinut prin lupta de o gherila musulmana nu poate fi un stat european. Iar in Balcani avem nevoie de o solutie europeana.

Asadar, unica solutie este accelerarea integrarii tarilor balcanice in UE - spatiul de securitate, prosperitate si democratie cel mai functional cu putinta.