Ma trezesc uneori pe cite un canal, dindu-mi seama ca am oprit in mijlocul unui calup publicitar si privesc, de secunde bune, o reclama care nu e noua, nu imi place si nu ma intriga in nici un fel. Asa cum ma destept ca dintr-un vis urit si realizez ca sint pe OTV sau stau citeva minute in fata unei bucati de program care nu imi spune nimic. Se declanseaza apoi un click - automat si ala, cam la fiecare doua-trei minute -, iar degetul merge mai departe. La fel cum ne-am obisnuit sa uitam de noi in fata ecranului, desi nu gasim nici un motiv pentru care sa mai raminem acolo. Spun „uitam", pentru ca procentul oamenilor care stau la televizor, desi nu vor sa vada nimic, este mare si copleseste intreaga lume. Si pe cei din Europa de Est, de abia deprinsi cu telecomanda, si pe cei din Vest, plictisiti cu totul de fenomen, si pe japonezi, si pe americani, si pe fericitii din Vanuatu. Asa spune ultimul studiu global al audientelor. Si inainte sa alunec pe calea moralizatoare a vorbelor, ma opresc sa punctez ca, de vreo treizeci de ani, rapoartele arata cu perseverenta acelasi lucru: ca nu e vorba despre scuza aceea cu „lumea in care traim", sau de cealalta cu „degradarea nivelului calitativ", nici macar de cea cu „noul tip de oameni care am devenit", ci, mai degraba, de loialitatea de care dam dovada in relatia noastra cu micul ecran. Si de un sentiment caldut si constant de solidaritate alaturi de procentul eterogen al celor care apasa totusi si pe butonul off, in miezul noptii, cu aceeasi inertie cu care, citeva ore inainte, deschideau televizorul.