Moartea personalitatilor e mana jurnalistica. Eveniment de neocolit, dar mai ales prilej de voyeurism si nerusinata intruziune in nucleul intimitatii supreme. Bietul nostru semen nu mai are dreptul sa moara, pentru a trece, asa cum stie mai bine, pragul drumului pamintesc.

La inceputul secolului trecut, Simeon Florea Marian publica doua monografii pe tema „nuntii", respectiv a „inmormintarii" la romani. Cum stam insa cu „moartea la romani"? Un raspuns elocvent ne vine chiar din actualitatea imediata.

Va propun mai intii sa ne oprim pe alte meleaguri. In ultimele decenii, societatile occidentale au instituit un soi de „tabu al mortii". Ideea e ca omul nu are motive sa-si tulbure placerea de a trai cu tragedia de a muri. Moartea loveste, desigur, pe oricine, numai ca figura ei trebuie acoperita. In numele hedonismului care modeleaza noua stilistica funerara, „se cuvine" ca moartea sa nu apara decit intr-un ambalaj discret. Ea nu trebuie vazuta nici pe strada, nici la televiziuni si nici macar in anunturile catre cei apropiati. Nimeni nu mai moare acasa. Exista pentru aceasta spitale si centre de terapie paliativa, care transforma muribundul intr-un obiect. Industria analgezica reduce misterul parasirii trupului de catre suflet la o simpla „operatiune" strict medicalizata. Fatalitatea este anesteziata prin renuntarea la demodatele intrebari metafizice despre „soarta noastra in lumea de dincolo". Electroencefalograma plata sugereaza abolirea ipotetica a infernului, iar dimensiunea spirituala a persoanei se resoarbe intr-un soi de paradis „dragut", ornat cu miresme. Nu e de mirare ca, in asemenea conditii psihosociale, practica de a tine doliu a disparut.

La noi, cu toata integrarea in UE, gestiunea mediatica a mortii ignora asemenea gingasii de carte postala New Age. Moartea personalitatilor e mana jurnalistica. Eveniment de neocolit, dar mai ales prilej de voyeurism si nerusinata intruziune in nucleul intimitatii supreme. Bietul nostru semen nu mai are dreptul sa moara, pentru a trece, asa cum stie mai bine, pragul drumului pamintesc. El trebuie filmat, descusut, autopsiat pe platouri. Diagnosticul sau e de interes general. E normal ca ora cind a urinat ultima data sa defileze pe promptere. Daca totusi a murit - ceea ce e bine, pentru ca avem material - e tentant sa stabilim ca doctorii l-au asasinat si sa pregatim frisonul criminalistic al unei deshumari in direct.

Poate ca vom asista foarte curind la „marturia" duhovnicilor, rugati sa dezvaluie - de vreme ce „publicul o cere" - macar o parte din confesiunea finala a celui plecat dintre noi. Pina una-alta, toata aceasta desantata barbarie naturalista se largeste prin violarea sensibilitatii celor care au ghinionul de a face parte din familia ilustrului decedat. Aceste prezente „conexe" nu au voie sa plinga fara galerie, sa taca ori sa se roage. Se apropie momentul telejurnalului, asa ca e musai sa evoce „secretele" defunctului sau macar poznele sale din copilarie. Presupun ca n-are nici un rost sa precizez numele compatriotilor la care m-am referit aici, tocmai pentru ca au „beneficiat" - recent - de un asemenea tratament inuman. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace, departe de telenovela grotesca in care ne complacem.