Azi, intrand in casa profesorului spre a continua obisnuitele convorbiri, nu l-am gasit. Un bilet insa, infipt pe masa cu un ac, ma invita sa astept. In asteptare, ochii mi-au cazut pe un caiet groscior cu scoarta de musama, pe eticheta caruia sta sc
Azi, intrand in casa profesorului spre a continua obisnuitele convorbiri, nu l-am gasit. Un bilet insa, infipt pe masa cu un ac, ma invita sa astept. In asteptare, ochii mi-au cazut pe un caiet groscior cu scoarta de musama, pe eticheta caruia sta scris foarte caligrafic cu rosu Oniria. Ce sa fie?, mi-am zis. Sa scrie oare profesorul vreun roman despre o femeie numita Oniria? De unde pana unde? Oniria, O-ni-ria! Nu, nu. Aici e vorba de altceva. Asta e un cuvant cu radacina greceasca, facand aluzie la vis. Te pomenesti ca profesorul canta o femeie a visurilor sale, sau isi noteaza visurile. Si cu degetele am inceput sa deambulez inspre caiet, pana ce, facandu-mi curaj, am pus mana pe el si l-am desfacut. Era un fel de roman, intr-adevar, dar nu se vorbea de nici o Onirie si nici nu se insemnau visele. Pe cat am putut vedea in pripa, era un fel de utopie, in care peste cateva sute sau mii de ani (n-am vazut bine), cineva vizita Romania, o tara pe atunci de mare civilizatie. Profesorul nu satiriza, cum e obiceiul utopistilor, ci mai ales construia, visa, ma rog, o tara a viitorului, studiind-o in toate aspectele. De frica de a nu fi surprins de profesor, n-am putut citi in tihna. Totusi, o pagina, parandu-mi-se mie foarte interesanta, am copiat-o cu creionul. In ea se povesteste o vizita la Academia Romana (Extras din Oniria): "Azi, la orele 11 dim., am facut o vizita la Academia Romana, institutie seculara de renume universal, in urma invitatiei academicianului Teopomp Ionescu, care m-a intampinat din poarta institutiei. E un barbat tanar, de vreo 35 de ani, si e reputat ca istoric literar. La mirarea de a vedea un academician asa de putin varstnic, in intelesul academic, si fara barba carunta, domnul Teopomp Ionescu a binevoit a-mi lamuri ca de vreo doua secole Academia Romana a luat obiceiul de a-si alege membrii la o varsta mai tanara, indata ce s-a incredintat ca un om de litere si un savant au un merit incontestabil. Academia - mi-a explicat el - are un program de lucru, si a observat ca, in trecut alegandu-si membrii senili, sedea pe loc cu lucrarile, fie fiindca membrii nu mai aveau putere de munca, fie pentru ca mureau aproape indata dupa alegere. Institutia asista astfel numai la inmormantari. Academia poseda un parc vast pe laturile caruia, in fund, in dreapta si in stanga, se afla cladariile sale in stil simplificat, facand o impresie voioasa prin sirul infinit al coloanelor si suprafetelor sale albe. Dar curiozitatea e alta. Vastul parc de la mijloc nu e plantat cu copaci, ci cu statui monumentale asezate in alei.

E acolo o armata intreaga de simulacre, si am trecut pe aceste drumuri intimidat ca un diplomat in fata unor unitati militare dand onorurile. Ai zice ca, in imensul patrulater dintre corpurile Academiei, stationeaza o gloata pietrificata, pusa in ordine. Pe soclurile statuilor am prins din mers cateva nume: Caragiale, Eminescu, Arghezi, Ibraileanu... Academicianul Teopomp Ionescu parea mirat de mirarea mea. N-am indraznit, la inceput, sa-i pun vreo intrebare. Ajunsi in fund si intrand pe un portal central, ne-am trezit intr-o incapere imensa cu cupola, asemeni Pantheonului lui Agrippa din Roma. Pe peretii aulei, pe niste console, erau asezate busturi mici cu inscriptii dedesubt. Am avut impresia la inceput ca ma aflu intr-un vast columbariu, intr-un cimitir adica, de urme zidite. Pe jos, la fel, asezate pe postamente, o sumedenie de capete. Toate aceste mici buturi erau egale si uniforme, constituind o gloata monotona de portrete.


Academicianul ghici, in fine, surprinderea mea si-mi spuse: Acestia sunt membrii Academiei.
- Dar cei de afara?, am zis eu.
- Aceia sunt marii scriitori si oameni de stiinta, care ar fi trebuit sa fie si n-au fost membri ai Academiei. Noi toti, mai mult sau mai putin merituosi, ne facem datoria solidar si lucrarile institutiei progreseaza. Totusi, s-a observat pe vremuri ca atat la noi, cat si la Academiile straine, oamenii insemnati nu patrundeau. Nu era vreo rea-vointa, ci numai o fireasca lipsa de viziune, contemporana. Suntem oameni, si eu sunt sigur ca noi azi, desi insufletiti de cele mai bune intentii, nu vedem just totdeauna. Ca sa avem un sentiment de raspundere mai acut, noi punem afara statuile marilor oameni care au ramas pe dinafara. Astfel, trecand printre ele de la poarta pana in sala unde votam pe noul membru, simtim mustrarea atator ochi lapidari si ne examinam constiinta, cu grija".
- Ce faci acolo?, tuna glasul profesorului.
- Nimic, bolborosi eu, devenit statuie.


Despre autor:

Jurnalul National

Sursa: Jurnalul National


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.