Cu regret trebuie s-o spun, cu fiecare trecere pe lumea cealalta a unei personalitati publice, natiunea romana da semne din ce in ce mai grave de fatarnicie. Ba chiar ar fi bine dac-ar fi vorba de ipocrizie - daca, adica, oamenii macar si-ar da seama ca mint ori se prefac -, dar s-ar putea sa fie chiar mai grav, de extirparea genetica a memoriei. Nici macar nu te mai poti uimi vazand cum turnatoriile, bisericile daramate si scrisoare de sustinere a lui Ceausescu, semnata de Inalt Prea Sfintitul Teoctist dupa Congresul PCR din noiembrie 1989, au disparut in neantul uitarii, cand, daca citeste cineva, acum, necroloagele publicate dupa decesul lui Silviu Brucan, si despre el ar putea spune ca da semne de sfintenie - in ordine laica, ce-i drept. Iar daca despre morti e asa de simplu sa vorbesti numai de bine, de aici si pana la luarea in posesie simbolica a trupului mort nu mai e decat un pas.
Greu de decis care moment e mai ultragiant - sa vezi cetateni romani in toata firea, parinti (dar mai ales bunici), aducand la catafalc, sa vada un om mort, fie el si Patriarhul BOR, copii care nici n-au invatat bine sa mearga, sau ceremonia in care i-a fost acordat lui Teoctist Ordinul Steaua Romaniei in gradul cel mai inalt (echivalentul sfinteniei in statul nostru secular), ditirambii in care nu ca i se iertau toate pacatele cunoscute (ceea ce biserica spune ca numai Dumnezeu poate face), dar erau sterse cu totul din toate catastifele, sau felul in care disparitia patriarhului a dus la reactivarea, pe un ton tare aproape de santajul sentimental, a temei Catedralei Mantuirii Neamului. Greu sa te hotarasti ce e mai penibil - sa auzi, pe postul public de televiziune, vehicularea ideii ca istoria Romaniei se confunda cu cea a Bisericii ei Ortodoxe (si deci ar trebui studiate impreuna) sau sa vezi, la aceeasi televiziune (la toate televiziunile, sa fim drepti) infratirea intru durere a politicienilor de toate orientarile si practicile religioase -, si la ce sa te crucesti mai tare - ca intai-statatorul unei Biserici majoritare e urcat pe masa de operatie si anesteziat total, la 92 de ani, fara nici un fel de pregatire sau ca el nici nu s-a racit bine si mitropolitii si incep sa se sape reciproc in pregatirea succesiunii (prima grija a lui Bartolomeu Anania fiind sa declare, dupa regretele eterne, ca nu vrea sa candideze). Mortii cu mortii, iara viii cu viii, cum zice poporul ortodox roman, si informatiile confidentiale despre trecutul tulbure al principalilor candidati la scaunul patriarhal, pazite pana acum prin comun acord, au si inceput sa apara. Informatii confidentiale puse sub pecete prin eforturile aceluiasi Preafericit Teoctist, despre care degeaba va mai dovedi cineva ca, inainte de a deveni un sustinator al ecumenismului si de a se intalni cu Papa Ioan Paul II, in ceea ce e unanim considerat ca un moment istoric, a fost "trimisul" Partidului Comunist pe langa prelatii greco-catolici inchisi, pe care a incercat sa-i converteasca la ortodoxie.
Iar daca moartea si inmormantarea lui Teoctist s-au transformat intr-un circ cu multe animale exotice, sa vedem ce va deveni alegerea noului patriarh. S-ar putea ca invingator sa iasa cel care va reusi sa-si canonizeze predecesorul.