Bagdadul de la Slanic Prahova

Duminica. O adiere de vant rasfata frunzele nucilor din curte. Ultima ploaie a urcat din nou sangele verde al clorofilei in obrajii plesnind de sanatate ai dealurilor. Ma bucur la Sangeru de compania unor prieteni dragi, veniti dintr-o tara indepartata pentru a-si petrece aici concediul. El, fost ziarist la un mare cotidian occidental, ea, fost redactor la un post de radio la fel de faimos. Azi au alte indeletniciri. Mai importante, cred eu. Dar nu asta-i semnificativ. "Aceste tinuturi din Prahova", spune ea, "sunt identice Toscanei. Ele sunt, cred, Toscana Romaniei, cu un plus de frumusete insa." Imi creste, fireste, inima. Oamenii acestia au vazut toata lumea si se lasa impresionati, iata, de meleagurile mele, pe care le gasesc "speciale".


Le propun dupa micul dejun o iesire cu copiii la Slanic Prahova. E cea mai apropiata statiune din zona mea, la numai 35 de kilometri. Drumul e un pic cam beteag pana la iesirea in soseaua spre Valenii de Munte. Se vad case noi, vile in constructie. Agitatie peste tot. In balcoane, multe muscate inflorite. Prietenii mei se simt rasfatati, iar eu, important. Cumparam mure de pe marginea soselei. Imi procur o palarie de caldarar autentica. Aveam sa aflu seara ca nu e autentica si e facuta de chinezi. O gasesti, ceva mai ieftina, in acelasi format si la New York.  La Slanic Prahova, statiune pe care n-am mai vazut-o de ani si ani, avea sa inceapa cosmarul. Impunatori si princiari au ramas doar brazii argintii care flancheaza soseaua pe dreapta. Au fost plantati cu patru decenii in urma si au ramas frumosi. In rest, Dumnezeule, dezastru. Statiunea (statiune?!) e plina ochi de lume. Masini cu numar de Bucuresti, Constanta, Valcea, Braila, Iasi, masini cu numar strain sunt bulucite in zona salinei vechi, parcate alandala, care pe unde a apucat. Peisajul este dezolant. De jur-imprejurul intrarii in salina s-au daramat niste hale si silozuri sau au fost imbrancite sa cada. Molozul a construit un relief haotic din povarnisuri si gropi. Inghesuim si noi cele doua masini cu care am sosit printre bolovani si caramizi. N-am apucat sa ma departez cativa pasi, ca prietenul meu occidental a fost scuturat de zece dolari, taxa de parcare, de un "angajat" al Primariei. "Da-i, domnule, doua suturi in cur", tipa un localnic, "fiindca asta nu e angajat al nici unei Primarii. Este un escroc!" "Lucratorul Primariei" o rupe intr-adevar la fuga la apropierea mea. Smecheria asta, ma consoleaza prietenul meu, o intalnesti oriunde in lume, chiar si in America.


Ne asezam la coada pentru coborarea in salina. Coada dureaza aproximativ doua ore si jumatate, aflu eu in urma unei documentari rapide. Merita sa vedem vechea salina, le spun eu. Coboram peste doua sute de metri sub muntele de sare. E un singur lift, incap in el zece persoane. Face cam urat din incheieturi, dar sa nu va temeti, rezista. Intre timp, soarele urca pe cer, o fata vinde alaturi un fel de halvita bazaita de muste. Unul din copiii prietenilor mei vrea la toaleta. Nu exista. Se descurca fiecare cum poate. Aflu ca in spatele unui zid cazut pe jumatate ar fi o toaleta "ecologica". Amicul ajunge cu copilul acolo. Toaleta exista, dar nu te poti apropia. De jur-imprejur un baraj de grenade la sol. Toxice.


Imi pierd rabdarea si decid sa plecam. Vom cobori in cea mai veche si adanca salina din Europa intr-o zi de lucru, le zic eu. Duminica este prea mare nebunia. Ii invit la Grota Miresei si la Muntele de Sare. Acolo veti avea ce vedea. Mi-am blestemat zilele. Grota nu mai exista. S-a daramat. Muntele de Sare este ca un munte de cenusa. Cineva, o decizie locala, a hotarat ca sarea sa poata fi exploatata. In consecinta, monumentul naturii nu mai este monument al naturii si poate fi vandut pe nimic. Un domn localnic, pe nume Morcovescu, a cumparat tot si, inteleg, va cumpara in curand si vechea salina. Investitii - ioc. Curatenie? Cuvantul nu este inclus in limbajul turistic al zonei. Totul pute. In marele lac sarat, intunecat si respingator, se balacesc, contra a 120.000 de lei (vechi) intrarea, sute de turisti veniti in intampinarea unei faime.
Cine-i primar aici, intreb. Nu stiu, zice unul. Nici eu nu stiu, imi spune cel de alaturi, sunt venit la bunici. In sfarsit, un localnic ma lamureste ca e unul de la Romania Mare. E tot ce aflu. Statiunea a fost cumparata incet, pe bucatele. In final va fi probabil vanduta la un pret mare unui investitor strain.


Ma intorc la Sangeru catranit, dezgustat, rusinat. Mitul Toscanei mele s-a dus dracului. La iesirea din Slanic Prahova, langa un pod - ironia ironiilor - o pancarta ruginita, pe care se poate citi cu greu "Aici sunt banii dumneavoastra".

---

Despre autor: