Scene banale, un parinte improvizeaza un teatru de papusi, citeste o poveste, pune in actiune un trenulet. Pentru copilul sau,  evident. Ei bine, scene de acest fel sunt de neconceput pentru trei sferturi din populatia planetei noastre. Mai mult, unii specialisti ne asigura ca de-a lungul istoriei nu intotdeauna parintii nu s-au jucat cu copiii.       Surprinzator? Poate ca da, desi argumentele nu lipsesc. Ceva  destinat exclusiv copiilor? Literatura specializata incepe in 1658, cand Jan Amos Komenski publica "Orbis Pictus", prima carte cu poze. Peste aproape un secol, in 1744, John Newbury lanseaza "Cartea ilustrata de buzunar", vanduta cu o minge pentru baieti, dar cu o pernita de ace pentru fete. Sa nu trecem cu vederea traditia orala a povestilor lui Perrault sau a Fratilor Grimm, de multe ori considerate prea violente pentru varstele fragede.   Adevarata literatura pentru copii apare abia in secolul al XIX-lea, primul mare succes fiind "Aventurile lui Alice in Tara Minunilor", nemuritoarea capodopera a matematicianului Lewis Carroll. Au urmat alti autori, Mark Twain, Jack London, Roald Dahl, Tolkien, Rowling, Creanga, Ispirescu, Cezar Petrescu. Dar lectura nu este singura forma de interactiune in cuplul parinte/ copil. Sa revenim la joaca. Sa fie aceasta oare un produs al progresului, o incercare de a-i pregati pe copii pentru epoca informationala? Pare greu de crezut. Joaca exista in toate culturile, dar adultii nu au in ea nici un rol, cu exceptia posibila a celui de supraveghetori. Cativa psihologi incearca totusi sa ne convinga ca a te juca cu propriii copii este unica posibilitate de a creste un copil inteligent si bine adaptat. Oare? Inapoi la antropologie si la etnografie. Un studiu publicat acum patru ani (autor Robert LeVine, de la Universitatea Harvard) ne informeaza ca mamele din tribul Gusli, din Kenia, cu greu arunca o privire copiilor, nici macar atunci cand ii tin in brate sau ii alapteaza. Pe Insula Ifaluk, din Pacificul de Sud, localnicii sunt convinsi ca inainte de a implini doi ani copiii "nu au nici creier, nici minte", asa ca ar fi inutil sa stai de vorba cu ei. In Peninsula Yucatan, din Mexic, copiii mici sunt mereu imbaiati si infasati, ceea ce ii linisteste si le permite parintilor sa-si vada de treburile lor. Autoritatile americane ii sfatuiau in 1914 pe parinti sa nu se joace cu copiii mici, de teama ca joaca ar putea fi un stimul excesiv de puternic pentru sistemul nervos fragil al micutilor. Inevitabil, exista si exceptii. La unele triburi nomade din Africa de Sud joaca este o activitate esentiala in relatia parinte/copil. Eskimosii (nume eronat pentru populatia Inuit) fac jucarii pentru copiii lor si se prostesc impreuna cu ei - sa nu uitam ca sunt obligati sa se inghesuie luni la rand intr-un iglu. Toate bune si frumoase, dar in asa-zisa lume civilizata nu intotdeauna parintii sunt cei care vad de copii, asa ca joaca devine un fel de obligatie. In alte culturi, mamele isi tin mai tot timpul copiii in brate si asta ii stimuleaza la fel de mult ca joaca, ne asigura Alison Gupnik, specialista in psihologia dezvoltarii psihomotorii. In mare, avem de-a face fie cu activitati educative structurate, uneori in forma de joaca, fie cu o incercare de a lasa natura sa evolueze, fara prea multe tentative de a o controla sau dirija. Totul depinde de nivelul social, cultural si economic al familiei in care creste copilul. O formulare inspirata ii apartine lui Stevanne Auerbach, specialista in jucarii si consultanta a fabricantilor (da, exista si o asemenea profesiune!) care sustine ca ar fi bine ca parintii sa inteleaga ca ei reprezinta pentru copilul mic o prima jucarie de mari dimensiuni. Cine nu are chef de joaca nu va afecta negativ dezvoltarea copilului. Impartirea stricta pe grupe de varsta, inclusiv crearea de produse destinate exclusiv unor astfel de grupe: imbracaminte, alimente, literatura, divertisment, este fara indoiala o inventie recenta. Pe moment nu avem posibilitatea de a aprecia utilitatea imediata sau pe termen lung a teoriilor actuale. Multi parinti traiesc cu convingerea ca nu petrec destul timp in imediata apropiere a odraslelor si regreta asta. Altii cred ca joaca nu este absolut necesara si prefera incurajarea independentei. Un coleg de generatie isi amintea ca a primit prima jucarie la varsta de 12 ani, pana atunci s-a multumit cu improvizatii. El cita insa cu mare entuziasm observatia lui Piaget: "Nu exista copii rasfatati, exista doar copii insuficient rasfatati!".