De indata ce a inceput sa se produca orchestra si solistul, i-am spus sotiei: "Aici nu-i de noi", si multa vreme dupa asta mi-au bubuit in urechi tobele.

"Ce-a fost pana acum - mi-a zis unul din invitatii la onomastica din discoteca - e parfum." Tocmai ii spuneam ca, din cauza muzicii transmise prin statie, nu se intelegea om cu om, dar el m-a prevenit ca inregistrarea, oricat de insuportabil gaseam totul, era o nimica toata pe langa ce avea sa urmeze. Pe drum, cu toata carnea din mine agresata de infernul din discoteca, am intrebat-o pe sotia mea: "Oare cum se ajunge aici?".
"
N-ar sta daca nu le-ar placea", mi-a raspuns ea si, pe moment, explicatia mi s-a parut multumitoare. Zgomotul insa era mult prea mare ca sa fie vorba despre placere. Poate despre o descarcare violenta a stresului acumulat in om, conform principiului cui pe cui se scoate. Da, dar nu pret de o noapte intreaga.

Trebuia sa mai existe o cauza. Una din cauzele pentru care lumea suporta raul si merge o vreme cu raul, desi, in parte, indivizii stiu ca li se intampla un cosmar.


Sociologii, ca sa inteleaga comportamentul multimilor in situatii-limita, analizeaza national-socialismul interbelic din Germania. Pentru mine ar fi suficient sa inteleg de ce suporta unii o noapte intreaga infernul dintr-o discoteca, desi pot s-o stearga cand poftesc. Nu ma refer la tineri, fiindca motivatia lor e in acord cu a epocii. Ma refer la persoanele carora atmosfera le da peste cap toate obisnuintele. Pricini favorizante ar putea fi bautura si semiintunericul. Si, o data cu ele, sentimentul ca pentru o noapte esti iertat de toate stramtorarile slujbei, ale familiei si ale societatii. Sentimentul ca-ti faci de cap intr-un loc unde excesele sunt in regula casei.

La un banchet satesc in Germania am vazut pana unde poate sa mearga toleranta pentru excese, cand toata lumea stie ca de aceea se si instaleaza cortul sambata seara - pentru un dezmat ascuns de ochii lumii, nu pentru snapsul de la inceput, ci pentru delirul de la sfarsit. Sfarsitul petrecerii a fost grotesc, pantagruelic. Mai ceva ca in filmul acela francez in care patru barbati se balacesc ca porcii in mancare si in bautura. Aici se dezbraca de caracter o intreaga comunitate, iar spectacolul spunea ca nici apocalipsa nu putea sa fie prea departe.


I-am povestit unui psiholog intamplarea din discoteca, observand ca, oricat de tare as fi zbierat, nu reuseam sa ma inteleg cu nimeni. Si ca de aceea am plecat devreme de la petrecere, fiindca aveam sentimentul  penibil ca zbier de unul singur intr-un pustiu. Fie-mi iertat, mi-a zis psihologul, specializat in dinamica multimilor, dar uneori asa ganesc si eu, ca oamenii simt uneori nevoia sa urle si nimeni sa nu se intrebe de ce o fac. Dai muzica tare si zbieri. S-ar putea sa ajute.