Un scandal - inca unul! - agita spiritele romanesti. Mesaje particulare, si chiar foarte particulare, ale unor inalti functionari, schimbate prin Internet, au fost interceptate, apoi dezvaluite si disecate in spatiul public. Drept raspuns, sau in loc de justificare, au fost invocate insistent frauda - a carei realitate este, intr-adevar, incontestabila - si intruziunea in sanctuarul vietii private. Asupra acestui al doilea punct se poate discuta, mai ales intr-o tara unde citirea corespondentei si ascultarea conversatiilor au ramas o permanenta si nelinistitoare posibilitate. Exista oare o reala distinctie morala intre indiscretiile oficioase practicate de serviciile secrete in vederea unor posibile santaje (acestora, teoretic, li se supune orice persoana in momentul cand accede la functii publice) si indiscretiile comise de un particular transformat in procuror care se adreseaza, in chip de juriu, opiniei publice? Amandoua sunt reprobabile. In primul caz, insa, merita subliniata anomalia acceptarii implicite si pasive de catre victimele potentiale, ceea ce da, in al doilea caz, un accent derizoriu protestelor lor.
Oricine, desigur, are dreptul la respectul vietii sale private. Dar, pe de alta parte, omul public - transformat, prin insasi natura functiilor detinute, in obiect al curiozitatilor de tot felul - are obligatia de a se asigura ca viata lui privata este inviolabila. Aparandu-se pe el insusi, evitand sa creeze posibilitatea unor intruziuni de acest fel, el nu face altceva, la urma urmei, decat sa-si apere tara. Faptul ca fragmente din intimitatea unor inalti functionari au putut fi exhibate sub privirea opiniei publice (probabil prin manevre tehnice rudimentare) tradeaza, din partea lor, o lipsa de prudenta care, din punctul de vedere al intereselor statului, este nesfarsit mai grava decat indelicatetea celui ce le-a surprins si publicat. Or, ar trebui sa fie limpede ca atunci cand un functionar public - si, cu precadere, un diplomat - se face vinovat de imprudenta, el (sau ea) nu-si mai merita nici titlul, nici functia. Iar increderea care i s-a acordat isi pierde si sensul si ratiunea de a fi. Folosirea unei banale adrese electronice, violabila de oricine, pentru vehicularea unor mesaje sortite sa ramana confidentiale este o greseala puerila, care, pe alte meleaguri, ar fi dus la intreruperea imediata a carierelor celor impricinati.
Aceasta proza deplorabila (remarc in treacat, nu fara o oarecare tristete, stilul mediocru folosit de functionarii nostri superiori) a fost, cu siguranta, captata, tradusa si citita de mult in anumite birouri din cateva capitale straine. Proasta reputatie pe care ne-o facem astfel in lume, imaginea de vulnerabilitate a demnitarilor nostri - iata ce ar fi trebuit sa ne tulbure in primul rand, nu publicarea tristelor lor dialoguri in presa interna! Si daca, acolo unde a fost citita mai intai, corespondenta reprezentantilor Romaniei a produs un legitim sentiment de stupoare, cauza nu este doar continutul ei, osciland intre dubios si ridicol, ci, in special, dezinvoltura cu care mesajele in cauza, transmise pe cai nesigure, s-au oferit privirilor celor interesati si cat de cat abili.
Dincolo de considerentele morale, juridice sau deontologice pe care le sugereaza, aceasta afacere produce observatorului - in special strain - o neplacuta senzatie de neseriozitate, de amatorism. Inca o data, deci, am izbutit sa nu-i dezamagim pe cei ce ne pandesc, gata sa ne critice.