N-am sa particip la corul pesimistilor care prevad cruda soarta a unei Europe „imbatrinite". Europa are inca un potential civilizational, pe care nici macar declinul demografic provocat de stilul egoist al societatilor postindustriale nu-l va secatui.

Situata la frontiera estica a UE si cu doua milioane de cetateni deja emigrati in aria occidentala a continentului, Romania a inceput sa resimta o (deocamdata) discreta criza a fortei de munca. Fenomenul e paradoxal numai in aparenta. In fond, concetatenii nostri pleaca „la munca" in Spania sau in alte state dezvoltate pentru un salariu cu mult mai mare decit acela pe care au inceput sa-l cistige, la noi, imigrantii chinezi sau pakistanezi. Fiecare cu standardele sale, fiecare cu propria opinie despre semnificatia „traiului mai bun". Fluxurile migratorii dinspre sud si est catre nord fac oricum parte din realitatea lumii globalizate. Si nimic nu e mai relativ decit punctul de vedere din care esti nevoit sau dornic sa-ti fixezi „nordul". Dar oricite „norduri" ar exista, problema cu care am inceput sa ne confruntam merita constientizata de pe acum, in pregatirea unor pozitii romanesti lipsite de echivoc. N-am sa particip la corul pesimistilor care prevad cruda soarta a unei Europe „imbatrinite". In pofida virstei sale venerabile, cred ca Europa are inca un potential civilizational pe care nici macar declinul demografic provocat de stilul egoist al societatilor postindustriale nu-l va putea secatui. Pe termen mediu, raporturile dintre „europeni" si „alogeni" se vor mentine, grosso modo, intr-un echilibru politic satisfacator. E drept ca, in logica egoismului deja evocat, nativii din actualele generatii europene nu vor fi neaparat tentati sa-si modifice agenda curenta sub amenintarea difuza a unui „islam dominant" (peste 50 de ani) si nici nu se vor teme, astazi, de forta emergenta a unei Asii care, dupa milenii de penumbra, incepe sa-si revendice rolul de protagonist mondial. Si totusi, chestiunea dinamicilor imigrationiste se afla de mult, macar din ratiuni de prudenta anticipativa, pe masa de lucru a Comisiei Europene. Tema a fost de altfel revigorata la propunerea noului presedinte al Frantei, dl Nicolas Sarkozy, care s-a asociat cu premierul italian Romano Prodi in ambitia comuna de a lansa - in jurul stravechiului „mare nostrum" - proiectului asa-numitei „Uniuni Mediteraneene". Conceptul e inca oarecum neclar, insa detenta lui strategica nu a scapat analistilor din capitalele statelor membre. Chiar daca Franta spune cu voce tare ceea ce multi altii prefera sa sopteasca, bilantul procesului Barcelona - lansat acum un deceniu - nu acopera asteptarile initiale, cel putin printre partenerii nord-africani ai dialogului „euromed". Pentru ca temerile pe care a reusit sa le trezeasca - de la Ankara pina la Rabbat - sa nu devina o frina, proiectul Uniunii Mediteraneene pretinde o maturizare conceptuala foarte riguroasa. Si asta cu atit mai mult cu cit se stie ca el favorizeaza controlul ultrasever al imigratiei si tinde sa consacre un „substitut" al integrarii Turciei care nu va intruni, probabil, acordul Germaniei. Oricum ar fi, amenajarea vecinatatilor UE in secolul XXI va deveni o poveste de succes numai daca vom stabili, in prealabil, data ultimei „largiri". Europa are de ales intre atractia extinderii fara limite si riscul, ceva mai neplacut, al propriei extinctii.