Iritat de interviul dlui Basescu din "Politique Internationale" - revista care, acum cativa ani, ii conferea dlui Nastase premiul "Pentru Curaj Politic" - fostul presedinte Iliescu s-a grabit sa scrie, in plina arsita, o scrisoare, pe care, molipsiti de invocarea fara ragaz a codurilor de avertizare, o putem considera parte din codul rosu, in vreme ce replica purtatorului de cuvant al Presedintiei, secondata de cea a dlui Boc, Semper Fidelis (pana la proba contrarie), s-ar situa, macar prin banalitate si previzibil, in zona de cod portocaliu.
Daca nu am sti nimic despre autorii prezumati ai celor doua texte, am putea crede ca ei se cearta, in esenta, cu privire la modul de exercitare a puterii. In fapt, sub acest aspect al puterii, conflictul lor nu e nici pe departe ireconciliabil, chiar dincolo de faptul ca multa vreme au exercitat-o impreuna, unul ca presedinte si celalalt ca ministru, traversand umar la umar un mandat si doua mineriade. Ambii au in spate cate un grup de "oligarhi de bine" care i-a inventat ca oameni politici si i-a "ajutat sa fie alesi in cea mai inalta demnitate a statului", cum scrie dl. Iliescu; ambii si-au vadit clar preferinta pentru acelasi tip de prim-ministru, ba chiar pentru aceeasi persoana - dl. Stolojan. In anii lui de glorie, dl. Iliescu isi anexase si Guvernul, si Parlamentul, dl. Basescu a incercat si el, dar n-a izbutit atata cat isi dorea, dar ambii au "oprit cursul procesului de reconciliere nationala, inlocuindu-l cu ranchiuna si revansa, cu razbunarea", ambii au asmutit "o procuratura aservita... si transformata intr-un fel de noua politie politica... asupra adversarilor politici". Atat dl. Iliescu, cat si dl. Basescu "au facut din toti cei care nu sunt de acord cu ei dusmani personali, care trebuie distrusi cu orice pret", au "legitimat ura si atitudinile revansarde ca instrumente ale luptei politice", folosind pentru asta institutiile statului.
Diferenta nu sta, asadar, in viziunea celor doi presedinti asupra puterii. Ea s-ar putea afla mai degraba in atitudinea fata de opozitie. Dl. Iliescu nu a recunoscut niciodata legitimitatea acesteia, si, daca aceasta n-ar fi existat, dl. Iliescu ar fi fost fericit. Daca opozitia n-ar exista, dl. Basescu ar inventa-o. Nu-i recunoaste nici el legitimitatea, dar i-a inteles perfect utilitatea; a descoperit, ca la ju-jitsu, ca-si poate spori puterea mai lesne in strigatele stridente ale opozitiei decat in tacerea unei opozitii reprimate sau absente.
Lozinca cu care Hugo Chavez si-a castigat mandatul a fost "Sa-i dam afara pe toti!". La fel, dl. Basescu - care face poate proza fara sa stie, ca dl. Jourdain, sau poate dimpotriva - incurajeaza sistematic disfunctiile statului intr-o strategie de sfidare si de provocare permanenta a opozitiei. Iar faptul ca, in spatele strigatelor lui de lupta - sistemul ticalosit, tepe, cei 322, demonizarea clasei politice - se afla un pustiu de proiecte si de idei face ca aceste lozinci sa fie la fel de greu de demontat ca si valurile de retorica PFL ale dlui Iliescu.
Dl. Iliescu a adaptat democratia imperativelor de supravietuire a nomenclaturii, dl. Basescu o adapteaza unui regim autoritar. Democratia originala a dlui Iliescu se baza pe "linistea noastra", democratia eficienta a dlui Basescu se bazeaza pe scandal. Singura diferenta intre codul rosu si cel portocaliu sta in gradul de risc semnalat. Oricat ar fi de fidel propriei biografii, dl. Iliescu nu o mai poate reedita: codul sau e rosu ca soarele la apus.