In timp ce Nicolas Sarkozy da glas grijilor multor firme din Franta ca aprecierea euro le erodeaza masiv profiturile si posibilitatile de investitii, cancelarul Angela Merkel exprima increderea multor companii germane ca excelenta lor industriala le protejeaza, ca ele pot compensa aprecierea euro prin castiguri de productivitate. Cele doua pozitii ilustreaza, fie si aproximativ, aliniamente "clasice" in Europa: tari cu mare forta industriala, care detin pozitii-cheie pe piata internationala vs tari pentru care cursul de schimb conteaza semnificativ in jocul de competitivitate global. Aceasta semnificatie este explicita (prin nivelul euro fata de US$, sau fata de yen, yuan), fie implicita, prin disparitia cursului inauntrul zonei euro.  Oficiali din Franta impartasesc teza ca este nevoie de o politica monetara mai laxa (care sa incetineasca aprecierea euro), de politica industriala, fie la nivel national, fie la nivel pan-european (UE). Aici gasim explicatii pentru sustinerea Alstom-ului, ca si pentru proiecte de tipul Airbus sau Galileo. Chiar Agenda Lisabona este, partial, imaginata in acest spirit, ca raspuns la presiunile globalizarii, la ascensiunea formidabila a Asiei. Cercurile politice si de afaceri germane nu resping vinculatii intre stat si mediul privat (ex.: actionariatul statului in unele mari intreprinderi industriale, in domeniul bancar - Landesbanken - , ca si incercarile de a stavili ofensiva fondurilor private de investitii de portofoliu straine). Dar ele cred mai putin in virtutile statului ca sustinator al revitalizarii industriale.  Intervine in disputa privind resorturile fortei competitive si istoria monetara. Pentru germani, care au cunoscut hiperinflatii postbelice in secolul trecut, "cultura stabilitatii" este un ax central al politicii economice. Francezii si altii leaga conduita bancii centrale de ansamblul tintelor economice - poate si fiindca aspectele de coeziune sociala, de integrare a imigrantilor au devenit atat de acute. Disputa franco-germana are relevanta pentru Romania. Leul nostru s-a apreciat dramatic fata de euro (nu mai vorbesc fata de US$) in ultimii ani, dupa liberalizarea contului de capital. In acelasi timp, deficitele externe au explodat cu cel de cont curent profilandu-se la cca 13% din PIB in acest an. Unii considera aceasta apreciere ca fiind o forta majora de restructurare. Dar aceasta imi pare, in buna masura, un "wishful thinking". Pentru ca, daca ar fi asa, ar trebui sa sesizam castiguri de productivitate mult mai mari decat cele inregistrate in anii din urma si o incetinire a cresterii deficitelor externe.  Economia romaneasca se incadreaza mai degraba in categoria celor care mizeaza pe avantaje competitive date de costuri (mai ales cu forta de munca). Cand forta de munca pierde din acest avantaj si leul se apreciaza competitivitatea se erodeaza in mod dramatic, mai ales in domeniile in care consumul de munca cu calificare modesta este mare. Aici, impreuna cu expansiunea foarte puternica a creditului bancar, gasim explicatia centrala pentru adancirea deficitelor externe. Drept este ca avem o industrie IT nu neglijabila, dar este putin in ansamblul economiei. Si tot drept este ca, daca ar prolifera investitii precum cele intentionate de Nokia si Eriksson la Cluj, de Ford la Craiova, sansele de a inversa tendinta de adancire a deficitelor externe ar creste mult.  Cu ani in urma am scris despre o "boala olandeza" (Dutch disease), ce ar putea lovi economia noastra in conditiile migratie masive, ale cresterii salariilor si ale unei insuficiente asimilari de noi tehnologii, care sa asigure castiguri de eficienta adecvate. Cei care cu mare seninatate imagineaza o neintrerupta crestere economica, de peste 6% anual, in urmatorul deceniu ar trebui sa mediteze la problematica deficitelor externe, finantarea lor, castiguri de productivitate, procesul educational. Sper insa ca factorii motrici pozitivi sa prevaleze, sa reusim sa diminuam din vulnerabilitatile economiei romanesti, chiar daca contul de capital liber a redus mult din spatiul de manevra al politicii economice autohtone.  PS. Ma intreb insa ce s-ar intampla daca euro ar creste la peste 1,42-1,43 USD. Nu este exclus ca atunci pozitiile dintre Berlin si Paris sa se apropie, intrucat nu exista firma (economie) in lume care sa nu aiba "prag de durere". Probabil, atunci s-ar recurge la o "coordonare" intre FED, BCE si Banca Japoniei pentru a incetini aprecierea euro.