Ratacit si cucuitHarta Republicii Moldova 2007, editia a VI-a. Celmai sudic punct, orasul Giurgiulesti, este trecut ca "port fluvial". Dupa o mie si una de povesti cu deportati as vrea sa vad o urbe, alta decat Chisinaul.


De cu zori, cu ochii chiori, parasim hotelul - motelul - caminul studentesc - sau cea€™o mai fi, amestecam prin aer doua-trei cruci si-am pornit. Pe hartie, cel mai bun si mai lat drum este M3, adicatelea o magistrala, pe care si purcedem. Dansa debuteaza cu trei benzi pe sens, construite cu hat in urma, dovada a unei gandiri strategico-militare, ne spunem in barba. Cu ochii mijiti de nesomn vad siruri nesfarsite de soldati rosii, tancuri, vivandiere. Zdronc intr-o groapa, si damele dispar din minte.


ABISURI. Saltam in sa, hop dupa hop, incercand sa tinem directia dupa liniile de marcaj, atat de strambe si subtiri de parca ar fi trase de mana cu o pensulica, pardon. Desi treaba e puturoasa, un panou mandru anunta numele administratorului drumului. Trecem printre nesfarsite si bogate holde de orice. Trapul masinii ne arunca suficient de sus pentru a vedea pana hat ca nu o sa ne gasim linistea decat intr-o parcare. Sase ochi pandesc avizi orice urma de indicator. Cateodata lipsesc pana si cele care anunta intrarea intr-o localitate. Initial gandisem un drum de trei ore, dar dupa o vreme am fi fost multumiti si numai sa gasim drumul inapoi spre casa. Un sat prafuit, un politist. Ne face semn cu basca. Neaparat trebuie facuta o paranteza despre aerodroamele care le sad pe cap cam tuturor purtatorilor de uniforma. Cascheta poate fi folosita ca masa pentru 12 persoane, tava, helipad sau loc de depozitat diverse. Este vizibila de la minimum un kilometru, drept pentru care posesorii nu prea au succes la amenzi. Asadar, omul flutura aeroportul, ridicand praful pe ulita. Deruta produsa de absenta indicatoarelor sporeste.


ROMANIA a€˜90. Nu stie decat doua vorbe romaneste, dar sunt suficiente ca sa ne arate cu degetul un batran, atat de simplu dupa vorba, dupa port. Muta directia aratatorului catre masina noastra. Ne linistim. Inghesuim mosneagul in limuzina si ridicam praful mai departe. Dialogul este sublim, dar lipseste cu desavarsire. Incercam si noi niste scheme cu degetele, insa, din politete si de teama accidentarii, ne oprim. Bunelua€™ face semn la un moment dat spre o bordura imaginara, la care si oprim. Se autodescarca si zice "multumesc" si "spasiba". Intre timp ne dam seama ca iar ne-am ratacit. O tinem tot inainte pana in dreptul unei intersectii cu indicator. A ruginit de mult, poate inainte sa ne nastem noi, si aproape ca dam cu banul ca sa alegem o directie, altfel ilizibila. Mergem inainte si inapoi, dam din drumul principal in unul secundar, apoi in unul tertiar, cuaternar, jurasic, paleozoic. Toate seamana al naibii de bine cu magistrala M3. In sfarsit gasim o cale spre Comrat, despre care aveam sa aflu cateva zile mai tarziu ca este capitala Gagauziei. La intrarea in Comrat un sant de-a latul drumului, acoperit cu gratare metalice. Partial acoperit. Nu am observat sa existe iluminat public in zona aceea si nici in alta zona. Haul continea capace de roti, roti, tobe si o multime de alte componente auto. Mergem fara oprire, bagam viteza, ne dam cu capetele de plafonul masinii, ametiti de nesomn si de caldura, poate si de izbitura. Transpiram unul peste celalalt, dar fara ca cineva sa se supere. La socurile mai violente prin habitaclu zboara stropii de sudoare ca dintr-o fantana arteziana. Deodata, in fata ochilor apare steagul Ucrainei. Plangem de bucurie ca Hansel si Gretel dupa ce au gasit drumul spre casa. Tragem in fata vamii, una mica rau, aproape pustie si perfect netranzitata. Ii spun vamesului ca ne-am ratacit. Zambeste ingaduitor. Cati da€™astia ca noi n-a vazut el... Ne arata pe harta cam pe unde suntem. Observam si ca vama respectiva se afla pe un drum care iese din Moldova, face un cot prin Ucraina, dupa care revine in patria-muma, fara sa se intersecteze cu nici un altul. Asa s-aa€™mpartit norocua€™... Cu increderea recapatata ca pana la urma o sa scapam teferi, ne aruncam iar in masina. De data asta am ajuns la Giurgiulesti fara sa mai gresim deloc drumul. Sau poate l-am gresit, dar nu ne-am dat seama.


FANTOME. Giurgiulestiul, cum spuneam, si asa cum spune si harta, este un oras-port fluvial. De fapt, nu e nici una, nici alta. E un sat de vama, in care o treime din populatie traieste din micul trafic de frontiera, o alta treime traieste de pe urma celor care muncesc in strainatate, iar ultima treime se face ca traieste, ca n-are nici dupa ce bea apa. Deci, nu exista port, nu a existat si, dupa cum se misca lucrarile, nici nu o sa existe in urmatorii ani. Azeri, belgieni, olandezi, arabi, moldoveni s-au tot asociat de-a lungul vremii, incercand sa faca o afacere, dar nu le-a iesit. Exista un terminal pentru descarcarea de combustibili auto si atat. Apartine firmei Bemol (Belgia - Moldova, deh), care ar vrea sa faca ceva major, insa deocamdata e cam cald. In schimb, satul are monumentul eroului sovietic si o biserica in constructie. Singura crestin-ortodoxa. Parintele slujeste momentan intr-o casa particulara si trage clopotele turnate din cel mare si vechi, care batea pe la 1960, cand comunistii au inchis si demolat bisericile si bla, bla, bla... Banii pentru noul locas vin din Romania, de la un director sau ceva asemanator, de la o firma de petroale. Discretia fetei bisericesti e mare si ramane netulburata. As mai fi vrut sa va descriu buda din vama, dar insa viata nu m-a acrit atat de tare incat sa pot prezenta lucrurile asa cum sunt in realitate. Am mers vreo cinci ore pana aici, pe cel mai bun drum pe care ni-l arata harta. Daca aveti vreo harta a Moldovei, distrugeti-o cat mai repede si aveti sanse sa scapati cu viata. La sugestia parintelui ne intoarcem spre Chisinau pe un alt drum. Desi si asta e cusut bine, ne lasa cucuiele sa se odihneasca. Ne permitem chiar sa tragem pe margine si sa mancam sau sa ne uitam la balta in care patru copii impreuna cu doi purcei se scalda, un numar incert de cetateni pescuiesc si doi caini putrezesc. Veseli si aproape de Chisinau, la un colt de cotitura un Logan de politie. Facem frumos si trecem. Dupa cinci minute, Garcea apare in spatele nostru si ne trage pe dreapta.


ABUZ. Amenda pentru nepurtarea centurii. Incercam sa le explicam purtatorilor de aerodroame ca am intrebat si in vama si in alte parti, si ni s-a spus ca nu e obligatoriu sa porti centura. Desi amandoi imitau exceptional prostia si indiferenta, unul dintre ei nu se sfieste sa ii ceara lui Bogdan, fotograful, o tigara. O ia si o baga in bot, la fel de hotarat ca si mai devreme sa ne amendeze. Ba chiar sa ii ia soferului si carnetul, pana plateste amenda. Intre timp, prin dreptul nostru curg masini garla, si n-am vazut pe careva sa poarte centura. Ne intreaba cu ce treaba prin frumoasa patrie si ii spun ca suntem ziaristi. "Auzi, ma? Stii ceva, mai bine da-i doar o mustrare... De fapt... mergeti, ca nu mai e nevoie!" Scoate tigara din gura si o arunca pe jos. Noi executam ordinul si mergem. Prin luneta vedem cum Garcea isi pune aerodromul pe cap si opreste o alta masina. Poate doar, asa, de ochii nostri. Dupa opt ore de hurducaiala nici caa€™mi pasa.


Deci, ce am invatat noi astazi?! Nu mergeti prin sudul Moldovei, nu folositi harta si purtati casca si centura. Si niciodata sa nu va pierdeti speranta! Tara e suficient de mica, incat, daca te ratacesti, oricum ajungi repede intr-o vama si poti sa o iei de la capat, iar si iar. Si iar.