O problema capitala a poeziei religioase este cea a comunicarii. Pe de-o parte, ea se bizuie pe o asemenea adancire a fiintei, incat puntile curente spre lume sunt aparent suspendate, pe de alta, in calitatea estetica spre care aspira, se cuvine a se deschide catre fenomenologia mundanului, a face uz de materia acestuia.  Marea ei abstractizare (un egotism sublim) ameninta concretetea obligatorie a limbajului ce-i da trup si-n care se afla samanta unei daruiri specifice, vizand o infinitate a receptiei. "Unindu-se moral in rugaciunea adevarata cu Dumnezeu, scrie Vladimir Soloviov, omul nu se uneste cu El doar pe sine insusi, ci ii uneste cu El si pe ceilalti; el devine un inel de legatura intre Dumnezeu si creatie, intre lumea divina si cea naturala." Tocmai aceasta fata divino-umana a creatiei poetice, oarecum similara cu cea a rugaciunii, reprezentand un simbol transcendent, dar posedand si trasaturi palpabile, individualizatoare, e nu o data neglijata in productii care fie ca sunt prea inundate de lumina transverbala, asa incat nu depasesc o monotonie imnografica, fie ca fac uz de o expresie irelevanta, lovita de banalitate.  Autenticul poet religios se cuvine a fi... poet pur si simplu. Putand fi un admirabil exemplar de homo religiosus, daca nu dispune de imanenta harului poetic, risca a esua in tentatia sa de-a se infatisa semenilor ca atare. Paul Aretzu a izbutit aceasta operatie alchimica de transmutare a valorii religioase intr-o valoare estetica valida. Operatie ce ingaduie credintei a se intrupa, a nu ramane lumina intransmisibila, suficienta siesi. Poetul manuieste cu mare dexteritate un limbaj simililiturgic, uleios si bine mirositor, bizuit pe verbe, sintagme, imagini si tonalitati iudeo-bizantine, avandu-si sursa atat in textele vetero, cat si in cele neotestamentare. Nu e o uniforma, ci un stil. Nu e o "limba de lemn" ecleziastica, ci o cale a unei productivitati expresive, in raport cu care impunatoarele paradigme, departe de a constitui zagazuri, reprezinta stimulente. "Ceva asemanator, scrie Eugen Negrici, ne-a fost dat sa descoperim la Antim Ivireanul, la care lunga sedere in intimitatea cartilor sfinte i-a remodelat limbajul pana in pragul unei metamorfoze." Insa elaborarea unui atare discurs implica o dificultate solemna precum un canon. Paul Aretzu cata a se contopi cu textul sau psalmic, a se preschimba ca-n taina euharistica, in sange si trup scriptic.  Rugaciunea sa cu o valenta publica poseda gratie, suplete, un avant imaginativ discret strunit, care, fara a se revarsa peste o anume traditionala cuviinta, pulseaza neincetat sub pielea cuvintelor. De regula, autorul are tactul de a-si invalui nazuinta mistica in figuri materiale, de a-si face inteligibile efuziunile prin tropi circumscrisi, evident, unei conventii literare, dar nutriti cu ardoarea de ucenic perpetuu a convertitului. Prospetimea intervine prin nuantarea plina de ravna cu care e tratat modelul. Vedem in Paul Aretzu pe unul dintre cei mai de seama poeti religiosi ai literaturii noastre.
CV Paul Aretzu este poet si critic literar. S-a nascut la 29 mai 1949 in orasul Caracal, unde locuieste si activeaza ca profesor de liceu. A publicat carti de poezie: "Carapacea cu sunete", "Orbi in Paradis", "Diapazonul de sange",  "Cartea Psalmilor" (semne de iubire), "Urma lui Uriel", precum si selectia de cronici literare "Viziuni critice", Editura Ramuri, Craiova, 2005. A obtinut diferite premii, dintre care Premiul Festivalului "Virgil Mazilescu" 2002; Premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din Romania 2004; premiul pentru poezie al revistei Ramuri, Craiova 2005; premiul pentru poezie al revistei Convorbiri literare, Iasi 2006002E