Traim vremuri de canicula si, vorba unui prieten, la 41 de grade nimeni nu mai gindeste ca la 20 de ani. In timp ce panica se dilata vazind cu ochii, iar ministrii se intrec in a anunta donatii de apa, masuri de urgenta si treceri de la codul portocaliu la cel rosu, jurnalele de stiri isi deschid editiile cu un platouas de apeluri la serviciul de ambulanta, linga care sint montate frumos citeva lesinuri in plina strada si, fireste, doua-trei cadavre de cardiaci sau diabetici surprinsi de canicula in timp ce incercau sa treaca dintr-o umbra in alta. Indiferent cite argumente mi se vor aduce in favoarea necesitatii de a difuza astfel de stiri, nu voi accepta sa le inghit. A oferi informatie cu valoare preventiva nu inseamna a difuza imagini cu durerea unui tinar al carui tata murise linga el. E clar insa ca pentru telespectatorii-hiena, salbaticiuni de fotoliu hamesite de informatii morbide si dornice sa deguste orice cadavru televizual delicios, aceste decese din vremuri caniculare reprezinta un pretext dialogal foarte zemos. Nu poti iesi in fata blocului, pe banca, alaturi de alti vecini toropiti, pentru a discuta mare lucru despre victimele din Irak. In schimb, despre cei ucisi de canicula se poate chibita la nesfirsit. Ei pot genera discutii care acopera o zona larga: de la indignare responsabila si ranchiuna banala (Ce cautau, domíle, pe strada la ora aia? Nu se mai satura de facut bani, va spun eu!) pina la intelepciunea cea mai elocventa (E, uite-asa ne ducem cu totii!).