E limpede ca romanii s-au saturat de preturile cataratoare. Si ca suporta tot mai greu ranjetul hidos al inflatiei, chiar daca, de sapte ani, in aceasta cursa nu se mai alearga la galop, ci la trap. Fiindca milioane de oameni necajiti isi fac in continuare socoteli disperate: cat timp trebuie sa munceasca ei pentru a-si putea cumpara un aragaz, o masina de spalat, un frigider sau un televizor. Automobilul continua sa fie inaccesibil pentru o mare parte a populatiei, in vreme ce construirea unei case ramane un vis pentru cei mai multi romani.
Intarzierea trecerii la adevarul preturilor a adus insa tarii pierderi uriase, pe care le suportam si acum. Preturile adevarate ar fi ajutat la alegerea drumului cel bun chiar si inainte de 1989. Am fi avut astazi o industrie orientata in intregime cu fata spre piata, care ar fi valorificat optim resursele nationale. Cum au procedat, in acea vreme, cateva tari mici din afara sistemului comunist: au fortat cresterea in conditiile unor cote inalte ale inflatiei si au castigat.
Si iata ca, dupa falsa stabilitate a preturilor din anii socialismului, jumatatile de masura din anii a€™90, cu preturi liberalizate partial,  i-au saracit  si mai mult pe consumatori. Inflatia i-a scotocit prin buzunare, le-a luat  si ultimii bani, pentru a continua sa-i subventioneze pe producatori. Fiindca producatorii asa au fost obisnuiti: sa traiasca din preturi mari, care sa acopere costuri exagerate, productie rebutata, incurajandu-se astfel mentinerea unei oferte restranse. Cererea solvabila s-a restrans insa  si ea. Tot mai mult. Salariile n-au mai putut creste, pentru ca o productie lipsita de capacitatea de a fi eficienta nu are cum sa justifice alt nivel de castiguri, mai inalt. Normal, salariile mici nu puteau sa asigure consumuri mai mari.
Treptat insa au intervenit schimbari profunde. Inflatia bunaoara,  aflata ani la rand  intr-o zona incontrolabila, inducand un dezavantaj competitiv imens fata de tarile vecine si fata de intreaga lume, a inceput sa fie tot mai calma. Apoi, piata monetara si piata valutara au iesit, tot  treptat, din corsetele dirijismului administrativ, "flotand" catre confruntarea libera intre cerere si oferta.
Dar... mai e mult pana departe. E adevarat ca productivitatea muncii inregistreaza valori pozitive, in conditiile in care numarul de salariati in economie a scazut dramatic. Si cum somajul nu explodeaza, ar fi un semn ca sectorul privat absoarbe forta de munca. Din nefericire insa creste lent tocmai productia de bunuri si de servicii. Mai ales serviciile, potrivit statisticilor oficiale, nu se aliniaza, in PIB, cu realitatile din Europa. Desi, cel putin declarativ, iesim de sub zodia vechiului Sistem al Productiei Materiale - ce intretinea aberatia ca serviciile n-ar aduce venit national - si intram (gafaind) in zodia Sistemului Conturilor Nationale, care reconsidera serviciile si le incadreaza in categoria activitatilor productive.
Liberalizarile facute cu incetinitorul se razbuna astazi prin nevoia neincetatelor corectii aduse preturilor administrate. Care-i necazul? Corectiile de preturi nu calmeaza inflatia. Dimpotriva, o accelereaza. Pe acest fond, devine cu atat mai grea batalia pentru stabilizarea preturilor. Mai ales ca, de multe ori, societatea primeste semnale false, in sensul ca orice discutie despre inflatie aluneca spre cauzele ei monetare. Desigur, aceste cauze sunt reale, dar nu sunt esentiale. Principalul focar inflationist este economia reala, care inca nu si-a reparat pompele ce-i sunt necesare pentru a atrage, in afaceri si in investitii, banii existenti. Dovada ca economia noastra este inca ineficienta. Ar fi bine, asadar, ca trecerea la adevarul preturilor sa fie insotita de un alt medicament, si mai amar: adevarul costurilor in economia reala. Multi vor spune: aceasta combinatie nu e posibila acum
in Romania. Sa fim seriosi. Multe companii private au dovedit nu numai ca e posibila, dar si ca e reala.
Cert  este ca dezinflatia (cresterea din ce in ce mai lenta a preturilor) a devenit o realitate. De ce insa deflatia (scaderea preturilor) ne infricoseaza? Am raspuns partial in episodul trecut. Adaug, aici, ca fara o inflatie modica, de 1%-2%, nu va fi niciodata ordine in lumea schimburilor libere. Pentru ca preturile in crestere lenta transmit informatii absolut necesare bunei functionari a pietei libere; conduc spre optiuni in procesul de productie care sunt dintre cele mai putin costisitoare; si, mai ales, contribuie la impartirea cea mai dreapta a veniturilor obtinute. In economiile de comanda, din fostele tari comuniste, au aparut voci (ale unor teoreticieni legati vrand-nevrand de marxism) care au acceptat rolul mainii invizibile a clasicului Adam Smith. Admitand folosirea sistemului de preturi libere pentru transmiterea informatiilor si organizarea eficienta a productiei. Nu insa si in distribuirea venitului. Teoria a esuat, tot asa cum fostele tari comuniste au esuat in practica economica.
O inflatie mica e ca un pahar de vin bun baut dupa masa. Unul sau doua, dar nu mai multe.
Urmarea: lunea viitoare.