Am cautat-o pe domnisoara V. din Ministerul Culturii trei zile la rand, la trei ceasuri din zi diferite, si de fiecare data mi s-a spus ca e la masa. Am dat de domnisoara V. a patra oara, cand tocmai venea de la masa. Muscand dintr-un mar si facandu-si loc in scaun, ca o closca pe oua, domnisoara V. m-a intrebat ce poftesc. Din cauza marului, intrebarea era cam clefaita. Probabil ca un "Luati loc, va rog" sau "Cu ce va putem ajuta?" ar fi razbit mai usor prin tocatura de mar. Ca sa putem discuta de pe pozitii egale, am scos din geanta o merdenea. Functionarele din jur, care ma vedeau a patra oara si se resemnasera de acum cu gandul ca aveam sa mai vin, au exclamat intr-un glas "Oh!". Poate pentru ca merdeneaua mirosea exagerat a branza de butoi sau poate pentru ca asa era protocolul, ca fetele din birou sa strige "Oh!" la merdenele, "Au!" la placinte cu stafide si "Vai!" la carnaciori oltenesti.
De uimire, domnisoara V. m-a intrebat din nou ce poftesc si s-a oprit brusc din mestecat. La merdenele, branza e intinsa intre mai multe straturi foarte subtiri de foetaj. Cand se usuca, foetajul se desprinde de branza, cam in felul in care se desprinde forma de fond in romanele de dragoste cu vedete tv. Orice as fi vrut sa spun, din gura imi zburau fluturasi aurii, cu o greutate specifica mica. Un fluturas s-a leganat cat s-a leganat in aer si, in final, a aterizat cu delicatete pe marul din mana domnisoarei V. Daca ar fi fost filmata cu incetinitorul, scena ar fi fost plina de poezie. La viteza insa cu care se petrecuse in mod natural, scena avea ceva poezie, dar ar fi fost exagerat sa spun ca era plina de poezie. Cum ziceam, o cautasem pe domnisoara V., cea cu marul, in trei randuri si tot de atatea ori ea fusese la masa. La cate domnisoare exclamau "Ah!", "Au!" si "Vai!" in acel birou si la cate foi de placinta se foloseau de obicei la o merdenea, tot ce puteam astepta, in chestiunea cu care veneam la Minister, doar de la calculul probabilitatilor trebuia sa astept, nu de la functionari. Probabilitatea ca sa primesc in timp util o informatie corecta, cu privire la situatia tablourilor care zburasera dintr-un Muzeu in neantul tranzitiei ca niste fluturasi aurii de foetaj, era foarte mica. Mai mica chiar si decat capul viermisorului din mar, care fusese tulburat din activitatile lui viermisoresti si incerca, dragutul de el, sa iasa la lumina, sa vada cine il deranjeaza. Normal ar fi fost sa-i zic domnisoarei V: "Auzi, fa needucato, cine dracua€™ va tot angajeaza pe voi in Minister si nu va invata sa spuneti «Luati loc, domnule» si «Cu ce va putem ajuta?»". Mi-a fost insa jena de viermisor. Ce soarta trista: sa fii o ganganie inocenta si sa te trezesti cu dintii unei nesimtite drept in culcusul tau!
Iar primele vorbe omenesti pe care ti-e dat sa le auzi sa nu fie din uzantele unui Minister al Culturii, ci din acelea ale unui Minister al Nesimtitilor. Drept care, m-am ridicat, am zis "Buna ziua" si, cu o miscare delicata, de om bine crescut, am curatat biroul domnisoarei V. de fluturasii aurii de foetaj.