Inteleg. Urmaream fenomenul, desi mi-a ramas un fel de gust amar din noaptea aia. Era gustul boturilor de cai care te-au pascut si te-au pedepsit. Nu pe mine trebuiau sa ma pedepseasca, ci pe cei care ne-au trimis pe toti pe sate. Si nici pe aia, pentru ca ceea ce s-a intamplat cu caii s-a intamplat si cu oamenii, si cu bibliotecile. Si stii dumneata ce-mi spune mie constiinta dupa atatia ani? Ca omorarea cailor facea parte din incercarea de deznationalizare. Si uite consecintele care sunt acum, cat de greu ne-a lovit toata acea pierdere. Eu n-am vrut la inceput sa-ti spun cine sunt. Parca simteam ca ne cunoastem de undeva. Acum nu mai avem in fata decat moartea. Dar in fata mortii iti spun ca sunt vinovat. Sau sunt la fel de vinovat ca oricare alt om care a acceptat sa duca de colo-colo un mesaj. Daca ar fi asa, zise Jacota, n-ar fi bagat in puscarie pe capii revoltei. Nu eu i-am bagat in puscarie. Eu am fost intrebat cine s-a opus. Si am spus. Cine s-a opus? Nu mai stiu. Aia e, ca noi cu totii ne-am opus. Si batranii s-au urcat pe cai, in afara de femei. Aveam un manz si plangeam in coama lui, pentru ca sesizam ceva, nu sesizam chiar tot ce a fost, si spuneam ca nu-l las si il rugam sa nu plece, sa nu se ia dupa cineva care i-ar fi dat graunte sau cine stie. Si ne-am dus la izvoare, in munte, si au baut caii apa si noi n-am coborat sa bem, ca ne-a fost sa nu fiti prin tufisuri, ca erati peste tot, si cum vedeti un cal sa-l impuscati sau sa-l loviti in cap. Si-aveam topoare si noi la noi, si furci, si toporisti, si seceri, si sapaligi, si lancii, si stiam ce sa spunem: mergem la padure, c-avem treaba, nu ne revoltam, n-avem cum sa ne revoltam. Dar caii nostri nu vor muri, asa stiam toti. Si daca am vrut noi sa nu moara n-au murit. Si tine minte ce-ti spun, ca daca nu eram noi sa-l pastram cum am mai putut, sa stii, se ducea dracului nu calul, ci si gustul pentru cal, nici federatie de hipism nu mai aveam. Dumneata esti salariatul revoltei noastre de atunci, traiesti din opozitia noastra de atunci. He, he, rase celalalt, probabil ca asa e, cum se intoarce viata. Tin minte si eu cum stateati pe cai si ma rugam de fiecare si nu mai aveati nume si nu mai aveati nimic, nimic, decat caii, si ma rugam de femei: de ce vreti sa vina tancurile in sat, sa va distruga casele? Lasati-i incolo de cai, ca oamenii sunt importanti. Si nu vorbea nimeni cu mine si nu voia nimeni sa ma primeasca. Si-am dormit in iesle. Ati zis c-ati otravit fantanile. Am zis sa se auda. Ba le-ati otravit. Nu le-am otravit. Le-ati otravit, pentru ca au murit cativa. Au murit ca trebuiau sa moara, ca aveau remuscari, dar noi n-am otravit fantanile. Dar de ce mergeati la izvoarele din munte? Ca sa va speriem si ca sa avem ce face. Sa stii ca nu trei zile am stat pe cai, ci zece zile. Zece zile in toamna aia noi n-am coborat de pe cai. Am dormit pe cai, am mancat pe cai, am vegheat pe cai si am facut pe cai. Si caii nostri nu ni i-a luat nimeni. Dumneata poti sa aduci cai de rasa de la Londra, noi tot caii nostri ii tinem. Si de-atata lucru imi pare rau acuma, cand astept si eu ca si dumneata sa cadem o data cu avionul asta, care, chiar daca s-ar redresa, nu mai are carburanti - cat o sa tina? - ca o sa mor pe aici si nu o sa ma duca la groapa in munte la mine cu caii, asa cum mi-am dorit de cand eram mic. Fiindca daca te duc caii la moarte, stiu ei si cand sa te intoarca, fiindca ei nu obosesc. Uite, noi mai avem ce mai avem combustibil si nu o sa mai avem, dar ei au mereu puterea lor. Si de-aia noi am stiut ce sa facem, noi de aia am iubit caii si n-am lasat pe nimeni sa ni-i ia si sa-i omoare. Toti cei din avion incepeau sa inchida ochii si sa astepte. Si nici o licarire de lumina in jurul acestui avion care se rotea fara speranta intr-o Europa care nu-l putea ajuta, in vreme ce motoarele museau din ultimele surse de combustibili. Jos, pe podea, printre lucrurile risipite de hurducaturi, un joc de sah, cu toti caii tristi, langa picioarele inerte ale vecinilor de calatorie.