De la Alecsandri pina la B. Fundoianu (devenit, dupa emigrare, Benjamin Fondane), cultura noastra s-a inspirat constant din sursa franceza.

Regasim aici optiunea gruparii pasoptiste - care avea nevoie de o revolutie -, dar si influenta Rusiei, ale carei elite „frantuzite" cotropeau periodic Bucurestii. Michelet si Kiseleff si-au lasat deopotriva amprenta in colbul din care Mateiu Caragiale avea sa ridice norii atitor delicate mistere. Surprinsi de bizara coabitare dintre islic si tilindru, calatorii straini din secolul al XIX-lea noteaza unanim amestecul valah dintre duhul oriental si aspiratia apuseana. Desigur ca formula Romaniei Mari a digerat si modele din aria germanica. In pofida acestei diversitati, nu putem nega ca patentul nostru statal a fost consacrat sub domnia lui Napoleon al III-lea (caruia ne-am invrednicit sa-i dedicam un bust amarit, abia in anii din urma).

Faptul ca tablourile lui Pallady redevin acum vedetele licitatiilor de arta din Capitala dovedeste ca noua „protipendada" conserva reflex snobismul „parizian", chiar daca nici unul dintre membrii sai nu-l mai citeste pe Baudelaire. Memoria interbelica isi spune cuvintul, daca nu pe planul arhitecturii civile, macar ca imaginar al parvenirii sociale: asa se explica, de pilda, evidenta ca deschiderea unui magazin Louis Vuitton provoaca mai multe frisoane mondene decit inaugurarea unui nou McDonald’s in Berceni. Si totusi, lucrurile s-au schimbat. Noua generatie, dependenta de IT, foloseste in exclusivitate argoul netului si jargonul industriei de divertisment anglo-saxone. Stilul de viata precipitat si stresul profesional rimeaza mai bine cu oferta hollywoodiana si mistica produselor Apple decit cu ultimul parfum expus pe rafturile Sephora sau cu reeditarile din opera lui Jean-François Revel. La prima vedere, francofonia si francofilia se retrag in citeva nise selecte, in vreme ce sindromul MTV isi continua nestingherita actiune de colonizare mentala a spatiului ex-comunist din care facem parte, fie ca ne place sau nu. Sa fie acesta destinul nostru intermediar? Ne este oare dat sa „uitam" Franta - adica luxul intelectual, dar mai ales rafinamentul sub toate formele sale vreodata create, de la gastronomie si moda pina la erotismul sofisticat si voluptatea gratuitatii? Nu am pretentia unui raspuns peremptoriu. Este insa plauzibil ca realitatea urmatoarelor decenii sa ne propuna o sinteza (mai mult sau mai putin echilibrata) intre ce preluam de peste Ocean si ce vom continua sa asimilam - sau sa redescoperim - pe „filiera franceza".

Aceasta ramine, in definitiv, soarta societatilor europene marginase, care nu pot subzista decit pe orbita atractiva a unor Centre de Putere Simbolica. Recunosc intristat ca - din acest punct de vedere - Franta e mai prost plasata decit SUA. Dar nu pentru ca ea insasi „nu mai este ce-a fost odinioara", ci pentru ca noua Romanie munceste mai mult decit gindeste si se bucura de viata infinit mai putin decit de bani. Nici o ezitare nu ne-a chinuit atunci cind libertatea ne-a permis sa alegem intre Vestul „salbatic" si cel „decadent". Sintem inca un popor mai degraba tinar.