Nu se intimpla nimic, importanta e dramoleta. Audienta nu trebuie decit antrenata putin, pentru ca la sfirsit sa poata rasufla usurata ca lucrurile au ramas la fel. Telenovela politica a majorarii pensiilor a ajuns la final.

In citeva zile probabil, legea intra in Monitorul Oficial, peste vreo doua luni taranii primesc ceva mai mult, iar de la 1 ianuarie vine si rindul celorlalti. Banii primiti in plus de cei aproape cinci milioane de pensionari nu se vor duce nici pe bautura, tigari sau benzina, ca sa mai intre ceva accize in sacul bugetar, asa cum i-ar placea ministrului Vosganian, ci tot pe medicamente, intretinere, poate ceva mincare in plus si bomboane pentru nepoti. Iar lui Varujan nu-i ramine decit sa multumeasca cerului ca nu-l prinde 2009 in functie pentru a cauta in continuare bani de acoperire. Bani care, oricit ar incerca Guvernul sa-i inventeze, nu vor veni decit fie din ratia altora, fie din ceva mariri de taxe. Dar asta deja nu mai e problema actualului cabinet. Oricum, si de data aceasta, desi masura in sine a fost unanim votata si aplaudata, politica, la noi asta insemnind ceva de genul „lacrimi si sudoare, la ore de maxima audienta", trebuia sa-si ia partea leului. Din tot filmul, mie cel mai mult mi-a placut de Traian Basescu. Una, ca i-am inteles perfect rolul inca de la inceput, deci i-am putut ghici toate replicile, ceea ce m-a facut sa ma simt aproape ca un regizor, a doua ca, desi intrat deja in galeria „monstrilor sacri", mi-a oferit o mostra de naivitate deloc caracteristica acestui mare actor. Ironia nu-mi apartine mie, ci sortii. Am mai spus-o si o repet, sper, pentru ultima oara. Pensionarii nu s-ar fi trezit cu aceasta pleasca guvernamentala daca: 1. PD n-ar fi iesit sau nu ar fi fost scos de la guvernare; 2. daca PSD n-ar fi impins campania de suspendare/demitere a presedintelui pina la a declansa un referendum. Iata de ce. Majorarea pensiilor intra in calculele guvernului Aliantei inca de la inceputul mandatului. Dar, conform acestor calcule, ea nu trebuia sa se produca nici atit de rapid, nici cu o asemenea pondere. Proiectul de lege care s-a transformat deja in certitudine a apartinut PSD si fusese inca de anul trecut respins in comisii, si de liberali, si de PD. Ca partid de opozitie, PSD putea, ceea ce a si facut, sa ceara majorari de pensii cit nici pensionarii insisi nu ar fi indraznit sa viseze. Daca PD raminea la guvernare, ar fi inventat el, in schimb, un proiect alternativ, dar ceva mai responsabil cu bugetul statului, suficient insa pentru a-si asigura din el si un oarece profit electoral. N-a fost sa fie, si iata prima ironie a sortii. Democratii s-au vazut nevoiti sa voteze, scrisnind, proiectul PSD. Dar nici asta n-ar fi fost o fatalitate daca acelasi PSD nu se apuca sa-i zgiltiie lui Basescu scaunul de la Cotroceni si sa se intimple ca acesta sa le-o intoarca cu virf si-ndesat. Asa apare ideea cu iz de Hrebenciuc de a scoate de la naftalina proiectul partidului de majorare a pensiilor, scopul fiind cit se poate de putin social democrat si cit incape politic pur si simplu. PSD trebuia sa-si limiteze pagubele produse de referendumul din 19 mai printr-o initiativa majora si, evident, scandaloasa. Cum PNL-ul guvernamental fusese si el prins in jocul demiterii lui Basescu, impartind prin urmare si castanele, proiectul in cauza pica perfect. PSD cu ideea, guvernul liberal cu implementarea, PD si presedintele, cu buzele umflate. Acum se intelege, cred, destul de bine, rolul atit de simplut pe care marele Traian a trebuit sa-l accepte. Acela de circotas, patetic si usor nevricos. Un rol care nu i-a picat deloc bine la stomac, dar pe care poporul l-a savurat sigur cu o oarecare simpatie ca pe un regal. Iar acum, finalul acestei mari ironii. Pensionarii, care nici macar nu au iesit din casa la referendum ca sa-l apere pe presedinte de tagma „322", au fost primii si, deocamdata, cei mai mari beneficiari ai celor 75 de procente obtinute cu sudoare de Traian Basescu.