Daniela Frumuseanu a experimentat "atingerea focului" sedusa fiind de spectacolul materiei ce se lasa transformata, modelata, colorata, dar nu anihilata de flacara, ci renascand in structuri plastice inedite.
Elena Dumitrescu aduce in "Intus" (launtrul), dubla metafora a ranei adamice, incizia din care s-a nascut Eva si prin ea moartea, si cealalta rana, a lui Christos, (noul Adam) prin care duhul a invins. Instalatia sa din pivnita palatului, ce reia expozitia de absolventa a stagiului de la Accademia Romana din Roma, se constituie intr-un exercitiu de revizitare a unor pagini celebre de arta medievala, din perspectiva discipolului care-si propune un lung si anevoios drum.
Ecaterina Vrana, prin "Oameni de-aproape", aduce in fata publicului personaje din proximitatea celor doua vieti ale autoarei. Viata exterioara, populata de personaje recognoscibile, rude, prieteni, tocmai aceia care ii fac posibila atat de imposibila sa viata, si viata interioara debordand de personaje autogenerate, oameni de zapada funesti, oite capii, sobolani langurosi, pisici bezmetice si flori neverosimile. Cele doua vieti se incruciseaza si se impletesc, se infrunta si se despart, spre exasperarea privitorului care cauta o presupusa liniste in interiorul lucrarilor amagitor de indulcite in culori, atent filigranate. Privite de aproape, lucrarile, pictura sau desen, isi prezinta cu acuitate ranile frumos impodobite, o existenta in care tragicul este dramatic rujat, iar cosmarul poarta travestiul subtire al carnavalescului. Estetismul ei ambivalent este o adevarata lectie despre cum poate fi trait imposibilul, despre cat de extatica poate fi existenta la limita, singura care da seama despre enigma oamenilor vazuti, (uneori) prea de aproape -- E. Kessler. (L.D.)