Securitatea, pe urmele muribunzilor

In septembrie 1951, Tribunalul Militar al Capitalei a judecat procesul diplomatilor si clericilor catolici de la Legatia Italiei la Bucuresti. Acestia au primit pedepse drastice, fara a avea dreptul la un recurs corect. Dintre condamnati, parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti a ajuns intr-o stare critica de sanatate, iar in aprilie 1952 regimul i-a dat voie sa plece in Italia. Securitatea l-a urmarit "operativ" pana la Curtici, desi era pe patul de moarte.


La 10 si 11 septembrie 1951, din partea Legatiei Italiei, la procesul in care erau implicati parohul Clemente Gatti si functionarul Eraldo Pintori au asistat Adriano Revel si Altieri Zanvettor. La 13 septembrie au fost prezenti in sala de judecata Giuseppe Puri Purini si Vicenzo Di Martino, dimineata, si Gaetano Squisito, in sedinta de dupa-amiaza. La 14 septembrie au asistat la dezbateri Giuseppe Puri Purini si interpretul sau, Vicenzo Di Martino. La 15 septembrie au revenit in acelasi rol Giuseppe Puri Purini si Altieri Zanvettor. In sfarsit, la 17 septembrie 1951 a fost emisa de completul de judecata si sentinta-minuta nr. 1228, semnata de generalul Alexandru Petrescu, presedinte, coloneii Lascar Petrovici, Ioan Petreanu si Nicolae Grigore, si locotenent colonelul magistrat Aurel Casandra, in calitate de membri.


JUSTITIE ASPRA.  Pedepsele i-au uluit, pur si simplu, si pe acuzati, si pe avocati, si pe asistentii din partea Legatiei Italiei. Le transcriem aici in ordinea legitimata de document: episcopul Augustin Pacha - 18 ani de temnita grea; parohul Clemente Gatti - 15 ani de temnita grea; functionarul Eraldo Pintori - munca silnica pe viata; Iosif Schubert, episcop de Bucuresti, hirotonisit clandestin - temnita grea pe viata; Iosif Waltner, directorul cancelariei episcopale de la Timisoara - 15 ani de munca silnica; Adalbert Boros, episcop de Timisoara, hirotonisit clandestin - munca silnica pe viata; Johannes Heber, secretarul Episcopiei din Timisoara - 12 ani de munca silnica; Gheorghe Sandulescu si Lazar Stefanescu, animatorii Partidului Social-Crestin - munca silnica pe viata, si pentru unul, si pentru celalalt; si medicul Petre Topa - 10 ani de temnita grea. In patru zile, condamnatii aveau dreptul sa faca recurs si chiar l-au facut. La 18 septembrie 1951, deci inainte de judecarea recursului, sentinta a aparut in Scinteia, cotidianul oficial al partidului comunist, cunoscut atunci sub titulatura de Partidul Muncitoresc Roman. Recursul a fost luat in consideratie de instanta Tribunalului Militar Bucuresti abia la 14 decembrie 1951. Si a fost respins.


Si lucrurile nu s-au oprit aici. In documentele ei cu circulatie secreta, Securitatea recomanda Ministerului roman al Afacerilor Externe sa solicite rechemarea la Roma a diplomatilor si functionarilor italieni Giuseppe Puri Purini, Antonio Spinedi, Enrico Paris, Eduardo Squisano, Leo Giacomello si Giovanni Lanzutti si a altora, cu toate ca unii din ei deja parasisera tara. In schimb, la 26 septembrie 1951, aceeasi institutie informativa si represiva comunica lui Grigore Preoteasa, ministru adjunct al Afacerilor Externe, ca nu avea nimic impotriva sa se prelungeasca viza de sedere in tara pentru Aruistide Giulianelli, Altieri Zanvettor, Pietro Bellina, Natale Zoldan si Oddo Bontempi. Ciudat, deoarece patru din ei, pana in urma cu cateva saptamani, figurau pe lista spionilor din reteaua pasamite coordonata de Legatia Italiei. Si Altieri Zanvettor, intr-adevar, va ramane la Bucuresti pana la eliberarea parohului Clemente Gatti din inchisoare. Problematica era numai situatia lui Pietro Sturoni, nascut la 23 iunie 1897, la Avio, Trento, Italia, paznic la cimitirul militar italian de la Ghencea, si Giacomo Oleva, paznic de noapte la imobilul Legatiei italiene din str. Arhitect Ion Mincu nr. 12. Pana la urma, se pare ca au avut un oarecare noroc si nu au fost declarati spioni.


"OBIECTIVELE" SECURITATII. La 11 octombrie 1951, o nota a Securitatii romane consemna situatia de ultima ora din cadrul Legatiei Italiei si miscarile in perspectiva ale membrilor ei. Erau plecati in concediu, in patrie, dactilografa Emma Spagnoli, in curs de transferare la Stockholm, in Suedia, si Enrico Paris, care va ramane la Roma, la dispozitia Ministerului italian de Externe. Giuseppe Puri Purini urma sa plece din tara atunci cand ar fi venit din Italia cel desemnat sa-l inlocuiasca. Familia sa se pregatea sa plece la Roma peste doua-trei zile. Eduardo Squisano era transferat la Tripoli, in Libia, iar Aristide Giulianelli trebuia sa plece din Romania pana la 15 octombrie 1951. Functionarul Monaci Galliano era transferat la consulatul de la Bordeaux, in Franta, Leo Giacomello la consulatul din Salonic, in Grecia, Antonio Spinedi la Legatia Italiei de la Ankara, in Turcia, iar Vito Alvaro Beltrani la consulatul italian din Seattle, in Statele Unite. Din alte documente ale Securitatii rezulta ca agentii ei capturasera din interiorul legatiei un buletin continand textul Conventiei de Armistitiu incheiata intre Puterile Aliate si Romania, la Moscova, in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Era un document publicat in ziarele romanesti si ramane de neinteles de ce Securitatea il considera o captura de soi. Din alt document al Securitatii se putea intelege ca, de cateva luni, era interceptata corespondenta dintre eleva Dana Crivat din Bucuresti si fiul lui Bruno Manzone, student la medicina la Roma. Faptul ca un temut serviciu represiv si informativ ajunsese sa-si piarda timpul ocupandu-se de un amor juvenil era simptomatic. Cum se va dovedi si in viitor, multe actiuni ale Securitatii purtau marca dementei pure.
Din alte documente emise atunci, in octombrie 1951, se devoalau si intentiile din perspectiva ale Securitatii. Cei ce erau rechemati in Italia sau transferati la alte legatii si consulate, locuiau la Bucuresti pe strazile Popa Tatu nr. 1, Nicolae Iorga nr. 22, I. C. Frimu nr. 5, Alecu Constantinescu nr. 60, Minotaurului nr. 54 si Aleea Mitropoliei nr. 5. Or, dupa scandalul declansat in jurul Legatiei Italiei, Securitatea solicita Ministerului Afacerilor Externe rechizitionarea locuintelor respective si plasarea noilor diplomati si functionari asteptati din Italia intr-un singur bloc cu apartamente, pus la dispozitie de Oficiul pentru deservirea corpului diplomatic. De ce asa si nu altfel? "Pentru a se putea instala din timp in aceste apartamente tehnica operativa." Era vorba de microfoane, fireste, aceasta fiind tehnica operativa de varf de care dispunea Securitatea atunci.


IZOLARE. Dupa pronuntarea sentintei, timp de aproape sapte luni, parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti nu a putut fi abordat de nici un reprezentant al Legatiei Italiei. Si se poate subintelege ce stari de spirit a traversat detinutul in tot acest rastimp. Abia la 9 aprilie 1952, ministrul Alberto Calisse, insotit de Altieri Zanvettor, a primit autorizatia sa-l viziteze pe preotul condamnat, intre orele 11:25 si 11:55, la penitenciarul bucurestean Vacaresti. Din ianuarie 1952, Clemente Gatti se simtea tot mai rau, dar a recunoscut ca medicul penitenciarului facea tot ce statea in puterea sa spre a-i atenua suferinta. La intalnirea cu conationalii sai, a fost adus la vorbitor purtat de gardieni pe brate. Era pe jumatate paralizat si i-a spus ministrului italian: "Partea stanga nu o mai simt deloc." Si a adaugat: "Conationalii mei sa intervina si sa ceara libertate pentru mine." Iar nota Securitatii care consemna scurta lor intalnire mai preciza: "Cei care l-au vizitat pe Gatti au ramas profund impresionati de starea sanatatii sale si, de cateva ori, au schimbat priviri semnificative in acest sens." Numai Securitatea nu se lasa impresionata de nimeni si de nimic.


In ziua imediat urmatoare, in urma unui aranjament italo-roman survenit la un nivel superior, deasupra Securitatii, parohul Clemente Gatti a fost eliberat din detentie, gazduit un scurt timp la Legatia Italiei si tratat provizoriu de medici convocati din oras de Alberto Calisse. Dupa ce s-a intremat cat de cat, a fost urcat intr-un tren cu destinatia Viena, insotit de doi curieri italieni, care indeplineau si oficiul de infirmieri. In compartimentul alaturat, Securitatea a plantat doi dintre ofiterii ei, in haine civile, care i-au supravegheat pe Clemente Gatti si pe insotitorii sai pana la frontiera. In acte, parohul era tratat ca un personaj expulzat, dar era imobilizat pe o targa si se zbatea intre viata si moarte. Fiind de neinteles ce putea sa-si imagineze Securitatea. Credea ca parohul simula maladia de care fusese cuprins in detentie? Se temea sa nu sara din trenul in mars pentru a agita spiritele impotriva regimului comunist?


EXCES DE ZEL. La intoarcerea din misiune, unul dintre ofiterii la care ne referim a inaintat superiorilor sai urmatorul raport, care spune totul despre mentalitatea din epoca a unei institutii de trista memorie: "Subsemnatul, locotenent de securitate Mihai Grigoras, in seara zilei de 14/15 aprilie a.c., impreuna cu tov. sublocotenent Stoica de la Serviciul 18, am supravegheat pe traseul CFR Bucuresti-Curtici pe numitul Clemente Gatti. Am plecat cu tovarasul de la Serviciul 18 la Gara de Nord, la ora 24:00. Pe la ora 23:40 si-a facut aparitia o masina Skoda de Cruce Rosie, din care a fost scos preotul Gatti, insotit de doi tovarasi (mentionez ca acesti doi tovarasi au fost cunoscuti de tovarasul de la 18), care l-au adus in vagon. La sosirea masinii de Cruce Rosie, si-au facut aparitia si doi indivizi (probabil curieri), care au inceput sa-l ingrijeasca. (Tot ce am aratat mai sus am aflat de la unul din cei doi tovarasi care l-au adus, intrucat noi am venit mai tarziu.) La orele 0:40, trenul a plecat. Noi ne-am instalat alaturi de compartimentul lui Gatti, iar curierii ocupau al treilea compartiment de noi. In tot timpul parcursului, preotul Gatti a gemut si s-a zvarcolit, cerand mereu apa. Curierii, din cinci in cinci minute, veneau in compartimentul lui Gatti, unde stateau cate 5-10 minute si-l ingrijeau, dandu-i mereu sa bea dintr-o sticla, probabil apa minerala. Curierii nu s-au culcat aproape toata noaptea, l-au supraveghiat in permanenta. De abia dimineata, pe la orele 4, cand a adormit popa, s-au culcat si ei circa o ora si jumatate. In tot timpul cat popa Gatti gemea, curierii fumau tigare dupa tigare, fiind foarte ingrijorati de starea lui Gatti.
Aceeasi atmosfera a fost pana in statia Curtici. In toate statiile unde trenul se oprea, am iesit pe culoar, uitandu-ne indiferenti pe geam, fiind foarte atenti si la popa. In statia Curtici ne-am dat jos, intrucat au venit organele de graniceri pentru controlul pasapoartelor. Am stat in statia Curtici si am supravegheat in continuu vagonul cu popa, pana la ora 14:30, cand a plecat. In tot timpul acesta, cat trenul a stat in
Curtici, curierii au stat numai in vagon, neavand voie sa coboare jos, fumand la geam. Nu am semnalat nimic suspect pe tot parcursul drumului, in afara de cele aratate mai sus. Totusi, cred ca curierii au simtit ca sunt urmariti, intrucat erau foarte atenti asupra noastra si, mai ales in Curtici, unde nu mai era nici o persoana in vagon. La orele 16:30 am plecat la Arad. Locotenent de securitate Mihai Grigoras." Ce s-a intamplat ulterior cu parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti numai in Italia se mai poate afla.


HARTUIRE. Chiar la 17 septembrie 1951, cand a luat cunostinta de sentinta impotriva sotului ei, Argilia Pintori a inaintat autoritatilor romanesti, in numele lui, o cerere de gratiere. Cererea nu a fost luata in seama si nu a primit nici un fel de raspuns. Oricum, era de asteptat ca Eraldo Pintori, dupa ce a fost condamnat, sa fie lasat in pace si sa aiba parte de liniste macar in detentie. Nu a fost sa fie asa. Adevarata lui hartuire, mult mai sacaitoare decat cea din timpul anchetei premergatoare procesului, a inceput la numai o saptamana dupa ce a fost internat in penitenciarul Jilava.


La 25 septembrie 1951, colonelul Petre Petrescu si capitanul Mihai Niculescu, cu adresa nr. 141/4149, au cerut Directiei a VIII-a de anchete penale sa-l supuna pe Eraldo Pintori unor noi interogatorii, spre a obtine din depozitiile lui, in primul rand, un istoric cu date cat mai complete al Institutului italian de cultura din Bucuresti. Cum a luat fiinta, din ce fonduri s-a intretinut, care au fost directorii lui succesivi pe parcursul timpului, ce activitati oficiale si neoficiale desfasurase, cine il frecventa si ce stia Eraldo Pintori despre vizitatorii lui, toate fiind chestiuni pe care Securitatea putea sa le afle din arhivele Ministerului roman al Afacerilor Externe. Nu trebuia sa mai chinuiasca si sa puna la incercare memoria unui biet detinut.


Si iata ce-i mai interesa pe cei doi ofiteri: schita topografica exacta a Legatiei Italiei si a cladirilor anexe, in special a aceleia care servea drept sediu atasatului comercial, cu subsol, parter si etaj; schita locuintei ministrului si a lui Oddo Bontempi, valetul acestuia; sistemul de paza al legatiei; indicatii cat mai exacte, cu schite detaliate, asupra usilor exterioare, a usilor dintre birouri, a telefoanelor, caselor de bani si fisetelor din legatie; referitor la subsolul legatiei, schitele trebuiau sa descrie toate intrarile, birourile, ferestrele si pozitia cazanelor de incalzire centrala; de la parter prezentau interes camera telefonistului de la centrala si cea a paznicului, garajul, curtile din fata si din spatele edificiului, precum si strazile spre care se putea iesi din incinta legatiei; in ceea ce privea etajul, se solicitau informatii despre tot ce exista acolo, indicatii precise despre cabinetul ministrului si celelalte birouri, pozitiile dulapurilor, fisetelor, caselor de bani si meselor din birouri, ale usilor si ferestrelor; amanunte despre tipologia caselor de bani din legatie,daca erau cu cifru sau fara cifru si cine se afla in posesia cifrurilor si cheilor lor; ce continea arhiva legatiei, in general; date despre incuietorile din legatie, exterioare si interioare, daca erau asigurate cu broaste yale sau simple si daca aveau sigurante speciale sau daca erau cuplate la un sistem de alarma sonor sau optic.


Era clar ca Securitatea preconiza o patrundere prin efractie, nocturna, fireste, in interiorul Legatiei Italiei, prin incalcarea statutului ei de extrateritorialitate. Insa documentele cercetate de noi nu atesta ca un asemenea abuz ar fi fost savarsit.




Diplomatii italieni, sub ochii informatorilor

Prin informatorii recrutati din Legatie, Securitatea supraveghea cu atentie atmosfera si starea de spirit din oficiul diplomatic italian. Sentinta impotriva parohului Clemente Gatti si a functionarului Eraldo Pintori ii consternase pe toti diplomatii si functionarii. "De cand cu procesul - raporta un informator, la 19 septembrie 1951 a€”, ministrul Alberto Calisse este intr-o asa stare de furie incat functionarii cauta sa nu apara in fata lui. Dr. Giuseppe Puri Purini este si el de o nervozitate grozava si bruscheaza si el pe functionari." Aristide Giulianelli ceruse transferul la un oficiu diplomatic din alta tara. La inceputul lui septembrie, Mario Bottazzi revenise singur din concediul petrecut in Italia, lasandu-si sotia la Roma, semn sigur ca nu mai voia sa ramana la Bucuresti. Antonio Spinedi, impreuna cu Pietro Bellina, tratase la intreprinderea de mesagerie Sovromtransport expedierea automobilului sau la Ankara.


Presupuneri

Parerile despre procesul ita-lienilor din 1951 erau impartite. Antonio Spinedi aprecia ca, "datorita destainuirilor sale, Eraldo Pintori va fi judecat si in Italia, pentru divulgarea unor secrete de stat, si i se va confisca toata averea". Dimpotriva, Antonio Revel considera ca Eraldo Pintori fusese invinuit pe nedrept atunci cand completul de judecata i-a imputat o absurditate; anume, faptul ca fisele pe care le intocmise la Institutul italian de cultura ar fi fost rezervate celor recrutati ca informatori ai lui Bruno Manzone si, implicit, ai Legatiei Italiei. In lumea intreaga, institutele italiene de cultura procedau la fel, fisandu-i pe cei ce le frecventau sistematic, acestia fiind socotiti drept prieteni ai italienilor. Iar Altieri Zanvettor era pornit cu deosebire impotriva lui Gheorghe Sandulescu si Lazar Stefanescu, pe care ii definea drept niste escroci. "Cu trei partizani - spunea seful contabilitatii Legatiei a€”, nu se putea rasturna un regim bazat pe mase".

---

Despre autor: