Merita punctat ca „Harry Potter si Ordinul Phoenix" este, cu cele 138 de minute ale sale, cel mai scurt de pina acum. Si cel care inglobeaza din greu imagini din predecesoarele sale. Ceea ce inseamna o doza de ironie: seria a ajuns deja in punctul in care spectatorul a pus intrigile diferite cap la cap, a vazut repetitie in inchegarea lor si revine in cinema - constient sau inconstient - ca sa vada ce inflorituri noi au aparut pe scheletul narativ deja familiar. Or, scenaristul Michael Goldenberg tocmai pe acesta il destabilizeaza.

Schema anterioara era simpla: incepea cu un iz de mister si pericol, apoi Harry pendula intre momente ludice si enigme/"crize" care iti tineau atentia treaza, suspansul se acumula, iar finalul grandios potolea curiozitatea in proportie de 90%. Ei, dar acum, adica a cincea oara, urciorul, manevrat de Goldenberg, nu mai merge la apa. In primul rind, adio vijhat! In tot filmul, care si debuteaza ca un horror, ai parte de doua momente ludice, iar acelea rezoneaza ca un hohot de ris in mijlocul liturghiei. Pina si interludiul amoros care ar fi trebuit sa mai relaxeze atmosfera e ratat, scenaristul dispensindu-se imediat de obiectul afectiunii lui Harry (Cho Chang nu imparte cu eroul finalul glorios).

Amenintarea care planeaza asupra magiei albe vine, in mod egal, dinspre partea „umana" (adica politic-birocratica) a unor vrajitori „de bine" si dinspre cei maligni, care string rindurile, ceea ce promite, in teorie, niste ambiguitate fecunda. Dar nu: filmul nu-si face treaba. De la inceput, lupta pentru supravietuire a lui Harry si a acolitilor sai e atit de acerba, incit prietenia dintre ei a devenit solidaritate fortata. Tensiunea, care se stringe picatura cu picatura in fiecare secventa ce trece, nu-si gaseste obstescul sfirsit nici din punctul de vedere al efectelor speciale, nici din acela al obtinerii satisfactiei narative - finalul fiind in coada de peste.

Una peste alta, „Harry Potter si Ordinul Phoenix" e mai degraba o punte intre portia nr. 4 si cea nr. 6 decit un film functional in sine. Pacat de actori, mai ales de Imelda Staunton.