Pana aici, are perfecta dreptate. Scoala nu se poate substitui familiei. Cei "sapte ani de-acasa" ne marcheaza, inevitabil, mai profund decat orice fel de studii ulterioare. Nu sunt, insa, de acord cu Dragos Bucurenci cand acesta afirma ca suntem o "natie defecta", pentru care "mutilarea psihicului unui copil este o treaba instinctiva".
Micutii snopiti in bataie, legati cu lanturi sau inchisi in custi sunt exceptii patologice, nicidecum regula societatii in care traim. Nu cred ca, in Romania, copilaria este, in majoritatea cazurilor, o perioada traumatica. Dimpotriva. Si sunt convinsa ca poti fi un parinte bun chiar in absenta unor lecturi intense despre "psihologia educatiei".
Si totusi, trebuie sa recunosc ca avem o problema. Axiomele de buna-crestere transmise din mosi-stramosi par de multe ori nu doar desuete, ci complet contra-productive in lumea de azi. Un singur exemplu: "Lauda de sine nu miroase-a bine!" Cuvintele astea imi rasuna in minte de fiecare data cand mi se cere sa-mi enumar "calitatile", la finalul unui CV sau in timpul vreunui interviu. N-am ce face, oricat mi s-ar repeta ca trebuie sa "stii sa te vinzi", mi se va parea intotdeauna penibil cineva care se declara singur "inteligent, sociabil, bun organizator". "Ti-au murit laudatorii?" - m-ar intreba, ironic, mama, daca m-ar prinde in flagrant delict de "self promoting". Iata, asadar, ca si eu am fost "traumatizata", in copilarie, de "persiflarea" parinteasca...
Invataturile ghidurilor spre o cariera de succes - disponibile, cu miile, in librarii si pe Internet - contrasteaza flagrant cu preceptele educatiei traditionale. Am crescut spunandu-mi-se ca nu e frumos sa intrerupi, sa te bagi in fata, sa atragi atentia cu orice chip, sa vorbesti despre bani sau sa etalezi bunastarea, sa-i pui pe altii intr-o pozitie de inferioritate. Astazi, aceste comportamente au devenit, insa, metode recomandate de strategii reusitei in viata. Sfaturile lor practice ar fi ingrozit-o pe bunica mea. Citindu-le, ea nu s-ar fi sfiit sa traduca "ambitios" prin lipsit de scrupule, "tenace" prin insistent pana la obraznicie si "flexibil" prin "lipsit de caracter". Cu siguranta, n-ar fi confundat duplicitatea cu diplomatia. Pe vremea ei, eforturile sistematice de a capta bunavointa sefului se numeau slugarnicie. Neologismul "networking" nu ar fi impiedicat-o sa sanctioneze doza de linguseala si fatarnicie implicita in decizia deliberata de a-ti "face relatii".
Este adevarat, am vazut destule dovezi ale eficientei comportamentelor pe care am fost invatata sa le condamn. Dragos Bucurenci ar putea avea, deci, dreptate. Multe familii romanesti nu isi echipeaza bine copiii pentru viata. Nu, insa, fiindca le-ar submina "increderea in sine", ci pentru ca promoveaza valori "perimate". Modestia, discretia, bunul simt nu mai sunt la moda. Nu prea ajuta in cariera. Nu "vand" bine. Ar putea fi chiar un handicap.
Ce e de facut? Ar trebui sa sacrificam regulile celor "sapte ani de acasa" pentru a obtine un "produs" cu sanse superioare pe piata muncii? Sa ne educam copiii, din cea mai frageda pruncie, pentru competitia din jungla corporatista? Sau sa-i expunem deceptiilor si frustrarilor, condamnati sa constate ca invatatura de-acasa nu se potriveste cu realitatea din targ? Habar n-am care este raspunsul. Stiu, insa, ca suntem, deja, mai eficienti si mai pragmatici decat bunicii nostri. Traim oare mai bine?