Un constructor relata, recent, cum a ramas fara o echipa intreaga de muncitori, care l-a anuntat, de pe o zi pe alta, ca pleaca in Spania.

Medicul Raed Arafat avea o istorie similara cu medici si asistente. Povestile de acest tip se aud aproape in fiecare domeniu. Tinerii pleaca, batrinii ramin. In timpul asta, politicienii se cearta.

Aderarea ne-a adus, mai intii de toate, o realitate greu de gestionat de autoritatile romane: criza fortei de munca. Cu toate ca nu este inca la apogeu, ea se manifesta destul de limpede si este constientizata de guvernanti. Numai ca acestia nu fac mare lucru pentru a o stopa. In toamna trecuta, la o intilnire informala, premierul Tariceanu si actualul comisar european, Leonard Orban, spuneau ca va urma o criza a fortei de munca in constructii. La intrebarea ce-i de facut au preferat un raspuns evaziv. Ca ziarist de teren, am pus ani intregi o intrebare in conferintele de presa ale partidelor aflate la guvernare: cum corelati politica natalitatii cu politica de pensii? Priviri uimite si stereotipii au fost singurele raspunsuri. De fiecare data, rationamentul meu pornea dintr-o realitate apropiata. Generatia de decretei ai lui Ceausescu va forma, in circa 20 de ani, cea mai mare patura de pensionari. Cei care vor trebui sa-i sustina vor fi cei nascuti dupa 90. Vizual vorbind, obtii o piramida rasturnata. Nici acum nu exista un raspuns la aceasta intrebare. Probabil pentru ca lucrurile acestea se vor petrece peste foarte mult timp.

Dinamica vietii sociale a prins clasa politica nepregatita. Ea demonstreaza inca o data ca nevoia de reforma nu se poate opri la sistemul de vot. Ea trebuie sa mearga in profunzime la capacitatea de viziune a politicienilor. Sintem astazi in trei crize aparent fara legatura. Criza educationala, criza fortei de munca si cea a pensiilor. Ele sint tratate separat si politicianist de partide, in functie de interesele electorale. Bunul-simt spune insa ca fara o strategie comuna pe cele trei segmente nu se ajunge nicaieri. E nevoie mai intii de o politica a natalitatii, concretizata in ajutor pentru mame. Si nu neaparat banesc. O mama care vrea sa munceasca nu isi poate lasa copilul pe drumuri, cu biberonul in mina. Supravegherea prin personal calificat, timp de opt sau zece ore pe zi, este ceea ce isi doreste orice tinara care nu vrea sa-si abandoneze nici copilul, nici cariera. In pasul doi urmeaza educatia. Copilul trebuie pregatit pentru lumea de azi, nu pentru una demult ingropata. Asta inseamna un sistem flexibil si modern de educatie, care sa nu se schimbe in functie de culoarea politica a guvernantilor. Etapa a treia este cea a perioadei active cind, ca stat, trebuie sa faci tot ce poti, ca sa devii o piata de munca atractiva. Asta nu inseamna interventie centralizata, ci doar strategie de dezvoltare si facilitati pentru forta ta de munca. Ei bine, daca aceste etape sint parcurse corect, atunci pensionarii nu vor mai reprezenta o problema, asa cum se intimpla azi, pentru ca veniturile asigurarii pensiilor devin garantate. In plus, dezvoltarea pilonului de pensii private poate usura mult povara bugetara a statului.

Totul pare extrem de simplu, dar agitatia politica pe aceste teme arata ca inca nu avem politicieni pregatiti sa-si regindeasca prestatiile. Timp de 17 ani au fost preocupati de reforma macro. Ei bine, acum e nevoie de o reforma a propriului lor mod de a gindi politica. Si de intoarcerea politicii spre oameni.