Avionul cu cai - (partea a noua)

  Hobotnicenii n-au tinut niciodata cai. N-au crescut cai. Ei au cumparat si au vandut caii. Stiu. Pe-asta ne-am bazat. Au fost si cativa care au cracnit, care s-au opus, si-au ascuns caii din grajduri si i-am bagat in obor flamanzi. Nechezau si simteau primejdia. Si fugeau toti hobotnicenii pe langa obor cu bice, cu pari. Dar eu m-am opus, am spus sa nu dea cu parul.

Si ce daca te-ai opus, daca tot i-ai omorat pana la urma? Ma rog, n-am vrut sa-i chinuie. Si ii fugaream prin obor si caii se inspumau si din cand in cand, cand simteau ei ca e mai bine, trageau poarta mica, pe care nu incapea decat un cal, a oborului, si cate un cal frumos - Dumnezeule, ce frumos era! Acum imi dau seama ce frumos era, Doamne iarta-ma! - cate un cal frumos avea impresia ca, gata, a scapat si o lua la fuga. I se intetea fuga, innebunea de bucurie si fugea cu ochii aia injectati de bucuria libertatii. Fugea pe stramtul coridor lasat anume de noi pentru el si, cand era bucuria mai mare, alti hobotniceni aflati in dosul unui dispozitiv-parghie scoteau in calea calului tepusa. Si calul, innebunit de libertate si de iluzia ca, gata, a scapat si va fi din nou cum a fost, galopa spre infinit, orb, si intra cu pieptul drept in tepusa. Ma intelegi, omule, ce faceam? Ii fugaream deci in obor ca sa vada ce greu e sa fie inchisi si dup-aia le dadeam drumul sa intre in tepusa tocmai cand credeau ca sunt mai fericiti si cadea in genunchi si se pravalea sangele din el...

O, Doamne!, indrazni Jacota, caruia i se fransesera parca venele gatului. O, Doamne! Nu mai povesti, lasa-ma, nu mai spune. Lacrimi mari ii inundau fata si parca era gata sa-si astupe urechile. Auzise candva ca hobotnicenii de-aia se si stinsesera, din blestemul ca mancasera carne de cal, carnati si fleici de cal. Nu, nu, asculta pana la capat. Si se pravalea sangele din pieptul calului, ranit de dor de libertate. Si ceilalti din obor simteau si nechezau a plans de disperare. Si in dreptul tepusei aveam o usa laterala pe care o deschideau si-l trageau, si-l tocau, si-l dau la porci. Asta e tot.

Dar am auzit ca ati mancat toti din caii aia?

Am mancat, dar numai carne de cal amestecata cu porc, fiindca nu prea intra pe gat altfel. A fost chef mare. Am baut vin mult, vin aveau hobotnicenii, am baut ca parca-ti cerea vin carnea, si-a fost o sarbatoare de pomina. Si eram toti beti si bucurosi ca indeplinim sarcina pe care o primiseram. Si pe urma le-am adus tractoarele. Si s-au pricopsit.


Cum s-au pricopsit? Pai, si-au facut case mari. In orice caz, s-au dezvoltat. S-au dezvoltat pana cand nu a mai ramas in Hobotinca nimeni. Stii ce e la Hobotinca acum? Stiu, prapad, paragina. Si nu faci legatura? Ce legatura? Intre ce ati facut si ce a urmat. Nu fac nici o legatura. Eu stiu ca puteam sa tac. Puteam sa nu-ti spun ceea ce ti-am spus, dar vreau sa stii si dumneata ca sunt constient de greseala mea. Dar nu o cred mai mare decat greseala alora care au omorat oameni. Eu am adus la indeplinire sarcina omorarii cailor, acolo unde am putut, ca la voi, la Valeni, n-am putut. Si ai vazut ca nici n-am fortat. Am stat trei zile pana m-au scos caii din iesle in boturi. Si nu s-a putut, nu s-a putut. Sunt mandru, zise intr-o noua scuturare a avionului, fara aparare, sunt mandru, zise Jacota, c-am vazut cel mai frumos film mut, cum sa spun eu? Omule, cel mai frumos si mai demn moment din viata taraneasca in satul meu, acolo in satul meu. Da, stiu, trei zile au stat calari oamenii, ca sa nu se atinga nimeni de cai. Si le-aduceau nevestele de mancare, si dormeau pe cai, si ii rugau in genunchi sa nu cada. (continuarea in numarul viitor)

(din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001)

---

Despre autor: