Nu-mi amintesc sa-i fi vazut vreodata zimbetul lui Borg in vremea cind era jucator activ.

L-am vazut insa acum pe suedez zimbind, pe sub pletele-i sure, din Loja Regala a Wimbledonului, asteptind cuminte sa-i predea coroana lui Federer. Cinci titluri consecutive pe iarba e cu adevarat ceva nemaiintilnit de la epoca glaciara a lui Ice-Borg incoace. La sacoul crem cu blazon al tinutei de premiere a elvetianului s-a adaugat o pereche de pantaloni lungi. Iar Roger e atit de tinar ca are inca timp destul sa adune pe rind, la fiecare victorie ce va veni, jobenul, manusile si papionul, pina cind, ca intr-un numar de iluzionism, va readuce standardul de eleganta la anii de debut ai turneului. Nu-l iubesc pe urmasul lui Wilhelm Tell pentru ca nu tradeaza nici o emotie cind spulbera cu prima serva marul din T-ul terenului sau de serviciu. Nu se bucura cind cistiga si nu se cearta pe mingi nici cind simte ca are dreptate. Duminica insa l-am vazut plingind. Si am ramas mut de uimire la dezmierdarea trofeului in flash-urile tunurilor foto. Avea o lumina profunda in ochi, o lumina negasita pina acum nici de cel mai viclean paparazzo, pindind inutil la mingiierile oferite vesnic antipaticei sale logodnice Mirka Vavrinec. Poate ca s-a lasat coplesit de emotia unei victorii anticipate, dar intrevazuta aproape morganatic la inceputul setului decisiv. Ori s-a molipsit chiar de la vulcanicul Nadal, cel care i-a devenit, iata, un adversar tot mai puternic si in afara dreptunghiului rosu al zgurei.

E incredibil cit de sus a ajuns sa urce Rafa, un jucator care nu are serviciu, la Wimbledon. O putere de lupta neumana si un ochi mai precis decit sistemul Hawk-Eye - cel care stie sa gaseasca electronic urma mingii pe iarba. „Dreapta de stinga" a lui Rafa este, dupa modesta mea parere, cea mai complexa lovitura a ultimului deceniu din tenisul mondial. Am sperat ca finala anticipata de orice tinc Federer-Nadal se va pierde pe drum, alungata de orgoliul noilor pusti-minune Djokovici, Gasquet sau chiar imprevizibilul Baghdadis. Nu au rezistat celor doua masini de tenis, cazind pe rind fizic sau psihic. Ploaia a fost si ea un vrajmas tenace gata-gata sa spulbere mitul conservatorismului britanic si sa aduca jocul finalei lunea. La Bucuresti ne-a fost inca si mai greu. In afara reprizelor de ploaie am avut de infruntat si amatorismul televiziunii care a cumparat drepturile de transmisie in Romania, dar care a preferat de multe ori ca, in locul „directului", sa ne informeze la nesfirsit ce-a mai visat Hagi pe banca Stelei sau la cit a mai urcat licitatia imaginara a lui Chivu. Pacat pentru unul dintre putinele momente de glorie ale nefotbalului asa cum a fost regalul Wimbledon 2007.