Multe idei frumoase fac victime. Din cauza victimelor am inceput sa ma indoiesc de frumusetea unor idei. Cunosc un ins, o ruina de om, care, in loc sa-si vada de viata lui, apara si tot apara democratia. Nu mai sunt la fel de convins ca, in 1990, toti cei care au apucat cu japca niste imobile din centrul Bucurestiului, pentru fundatiile lor, sunt apostolii adevaratei democratii. Intr-o vreme luam in grav apelurile si vaicarelile gastilor cu platforme umanitare, culturale, civile si proeuropene. La fel ca amaratul care si azi aduna pentru ele semnaturi de sprijin. E posibil sa ma fi acrit si sa confund cauza cu slujitorii ei. Un preot caruia i-am vorbit despre tarifele practicate de cea mai mare parte din popime, la inmormantari si ceremonii funerare, m-a temperat zicandu-mi ca biserica nu-i totuna cu preotimea. Staruinta si uitarea de sine, cu care activistul multor cauze ruginite isi continua si azi partizanatul, faptul ca-l vad jerpelit, fara dinti si cu o lucire in ochi proprie celor vesnic flamanzi, toate ma fac sa ma indoiesc de adevarul si de oportunitatea multora din tezele luptei pentru salvarea democratiei romanesti. Exista inca soldati carora nimeni nu le spune ca s-a facut pace. Fundatiile si organizatiile acestea, care-si reclama galagios si agresiv rolul de arbitri ai democratiei, toaca o groaza de bani. Ma intreb ce drum ar apuca in viata toti campionii cei vestiti ai dialogului social si ai monitorizarilor de tot neamul, daca li s-ar taia subventiile si daca fiscul si-ar baga nitel nasul in listele lor de plati. Nu m-ar preocupa deloc soarta dreptcredinciosului fara dinti si fara nici un rost pe lume - asta daca nu socotim fervoarea sa pentru atatea lucruri pe care nu le intelege chiar rostul existentei - daca nu l-as cunoaste pe omologul de la celalalt pol al chestiunii. Daca nu l-as sti si pe profitorul perfect, care de saisprezece ani nu face altceva decat sa infiinteze fundatii, sa le conduca, sa acuze si sa-si umple buzunarele. Recent i-am vazut brat la brat, in coloana ce manifesta pentru drepturile minoritatilor sexuale, pe perdantul de serviciu al bataliilor democratice si pe primul profitor al tuturor marsurilor. Amaratul era imbracat cu ce avea el mai bun, in vreme ce profitorul, intr-un tricou decolorat si cu un pantalon de doc, juca inca o data rolul omului care pentru cauza si-ar da si haina de pe el. Cum era si normal, pe la jumatatea paradei, unul din cei doi s-a ales cu un ochi vanat. De prisos sa va spun cine.