Despre Amos Oz este vorba. Nu despre cartile si personalitatea lui (ambele la fel de autentice si de mare forta) vrem sa pomenim in aceste glose estivale, ci sa revenim la unde ni s-au crapat interesul si curiozitatea: am aflat de la Amos Oz despre "Sindromul Ierusalim". Suna bine si interesant, am mai scormonit nitel si am descoperit ca exista si un "Sindrom Stendhal" si alt "Sindrom Paris", toate oficial recunoscute ca boli psihice, cu manifestari diferite si incadrabile intr-un lung sir de psihoze-nevroze. Nu este nimic de ras, nici de facut bascalie: Amos Oz ne indeamna la toleranta si intelegere, caci nu se stie bine daca avem suta la suta noi dreptate sau adversarii nostri. Trecut prin scoala vietii la Ierusalim si prin scoala mortii in doua razboaie arabo-israeliene, din care el a iesit invingator, dar pana la urma s-a dovedit ca pacea este mai complicata decat razboiul, tanarul israelian creste si se constientizeaza "odata cu tara", pana in clipa cand descopera, pe cont propriu, ce inseama sa-l intelegi pe "cel de alaturi". Chiar daca era sa ajunga prim-ministru, la retragerea lui Shimon Peres. Metamorfoza unui intelectual cu o temeinica educatie sionista, care ajunge sa militeze, printre primii, dupa euforia victoriei in razboiul de sase zile, pentru o solutie de compromis cu palestinienii si sa militeze pentru coexistenta a doua state este remarcabila. Doua eseuri si o conferinta, plus un interviu acordat in 2005, unei nu se stie ce de la editura Universitatii Princeton, toate adunate in volum in 2006 si ajunse rapid la indemana noastra (Humanitas, 2007) sunt o buna lectie de intelepciune asumata cu umor si seninatate. Nimic crispat si ranchiunos in confesiunile analitice ale lui Oz, o mare deschidere pentru uman, in general, dincolo de accentele de nezdruncinat ce-l leaga de propria comunitate. Partizanatul lui Amos Oz pentru Israel nu exclude existenta unui stat Palestinian, sentimentele sale pentru poporul sau nu exclud drepturile palestinienilor. Sigur ca astfel de pozitii au atras adversitati din toate partile, cum s-a intamplat si cu prestigiosul orientalist, profesor la Columbia University, NYC, regretatul Edward Said. Lectia de bun simt, apelul la ratiune si "compromis", in cel mai elegant inteles al cuvantului, ca si sugestia de a nu ne pierde umorul, o eficienta arma de aparare impotriva fanatismelor si extremismelor de tot felul, fac din "Cum sa lecuiesti un fanatic" o lectura dintre cele mai racoritoare in aceste zile toride de vara. Care devin uneori chiar caniculare nu doar din pricina incalzirii globale, ci si din neputinta nostra de a asculta/percepe/intelege pe cel de langa noi. Pedist sau pesedist, basescian sau iliescian: vorba unui mucalit bucurestean: "Mie, daca imi mareste pensia, sunt si de dreapta, si de stanga, ma fac si ungur daca e nevoie!"
Nu credem ca este cazul: Sindromul Ierusalim s-ar manifesta prin nevoia imperioasa de a face profetii. Sindromul Bucuresti, inca nerecunoscut medical, ar fi acea acuta meteahna psihomentala prin care numai noi si noi avem dreptate, oricum ar sta lucrurile. Alte variante sau indoiala fiind excluse. Daca Amos Oz ar lua Premiul Nobel pentru Literatura, in mod sigur ar putea sa-l ia si romanii, nu incape tagada. Axa Ierusalim - Bucuresti functioneaza bine, sa ne aducem aminte mereu de contributiile lui Mircea Crisan: "Da-ne, Doamne, si noua un <<Mirage>>!"