Miscare si cumpatare. Cu aceasta reteta Nicolae Dumitrescu a ajuns la varsta de 103 ani. S-a strecurat senin printre evenimentele istorice ale secolului in care a trait, dedicandu-si intreaga viata carierei militare si sportului. Pe cel din urma nu l-a tradat nici acum, cand o data pe saptamana antreneaza doua echipe de tenis de masa.     Nicolae Dumitrescu locuieste intr-un bloc vechi din centrul Bucurestiului. La capatul scarilor intunecoase si mucede, un domn caruia ii dai cu greu 70 de ani, cu parul alb, ingrijit pieptanat pe spate, ne deschide usa. Ne pofteste intr-un hol mic cat o debara. In camera mare, tapetul verde-murdar intuneca si mai mult incaperea luminata de o fereastra zgarcita. Tablouri mari cu chipuri incetosate, cateva trofee, vreo trei palarii de fetru puse cu grija intr-un colt al mesei subrede si un suport schiop de lemn cu cateva ghivece.     ARTILERIE GREA. Domnul Nicolae merge cu pieptul inainte, ferm, iti vorbeste fara sovaire si te priveste pana-n albul ochilor. Nici nu zici ca mainile atat de energice au mai bine de un secol. Dupa ce-i vedem buletinul si legitimatia de arbitru de tenis de masa, se spulbera toate indoielile. Batranul e nascut de Martisor in 1904, in satul Fierbinti, judetul Ialomita. A ajuns in Bucuresti la varsta de 5 ani, cand tatal sau a fost mutat cu serviciul in Capitala. "Frumos era Bucurestiul atunci, incomparabila viata cu cea din Fierbinti, unde tata a fost seful postului de jandarmi", povesteste asezat cuminte intr-un fotoliu desfundat. Amintirile din acea vreme sunt destul de vagi. Un moment de care-si aduce aminte limpede e cand tatal l-a intrebat ce cariera vrea sa urmeze. "I-am zis ca vreau sa ma fac militar, asa ca am dat examen la Liceul Militar din Iasi, apoi la Scoala Militara din Timisoara, iar in 1923 am iesit sublocotenent de artilerie. M-am stabilit in militarie", rosteste rar. A urmat perioada de la artilerie grea la Malmezon, dupa care a fost aghiotant al ministrului de razboi din acea vreme. Apogeul carierei l-a atins dupa ce a urmat un stagiu de pregatire in Germania, de unde a adus un aparat special pentru a-l implementa la noi. "Am devenit instructor, caci eu am instalat aparatul Baranof la Centrul de Instructie al Artileriei, la Mihai Bravu. Pregateam cadrele militare mai inalte decat mine in ce priveste noutatile care apareau la artilerie. Eram un fel de profesor mai tanar", isi aminteste cu placere.     INTORSATURI. Anii cu cele mai mari satisfactii din viata lui au fost cei din timpul celui de-al doilea razboi mondial. "Am fost pe front aproape un an pana la Odessa cu aparatul Baranof. Detectam locul inamicului, dadeam datele si pe baza datelor artileriei se tragea in bateriile inamice. Eram o unitate speciala si am avut de toate, masa, casa". O data cu venirea comunistilor, meritele militare si cunostintele tanarului Nicolae nu au mai contat. Fiind locotenent-colonel, au vrut sa-l inscrie in Partidul Comunist. "Pe mine, care n-am facut politica niciodata! Nici eu, nici tata. Atunci a inceput raul cu adevarat. De la inceput am mirosit eu ca nu e ceva corect cu comunismul asta, de-aia am refuzat sa fiu membru de partid. Si asa s-a dovedit pana la urma: comunismul a fost o nenorocire. Cand m-au dat afara din armata, mi-a parut rau-rau, mi-au stricat toata cariera."     SPORTUL - MAREA DRAGOSTE. A scapat si de pusca, si de inchisoare, cum ii place sa spuna, caci "s-a purtat frumos". "Familia mea avea niste cunostinte care aveau un copil surdomut inscris la Asociatia Surdo-Mutilor. Si m-au rugat sa vin sa fac sport cu copiii de acolo. Mereu mi-a placut sportul si din toate am facut cate putin: futbol, volei, tenis de camp, tenis de masa. Si m-am dus la Asociatia Surzilor si am organizat sportul. Am avut rezultate formidabile si pentru ca am dat rezultate asa de bune, aia din conducerea lor, tot comunisti, imi luau apararea ca sunt foarte bun. Si asa am scapat", rememoreaza fara nici o intonatie in glas, ca si cum ar povesti de altcineva. Patruzeci de ani a antrenat copii surdomuti, dupa care si-a format doua echipe de tenis de masa pe care continua sa le antreneze si astazi: Comex 1 si Comex 2. "Si acum fac sport. Asta m-a si facut sa ajung la anii astia. La varsta mea nu prea mai vad si uit, dar fac miscare tot timpul cu astia ai mei de la tenis. Copiii ma iau cu masina de-acasa si, cand lipseste vreunul, mai joc si eu cu ei. Una dintre echipele mele e printre primele la onoare si una la calificari." Cand il intrebi de o mare dragoste a vietii, Nicolae Dumi- trescu nu ezita. "N-am iubit o femeie in mod special, tot ce aveam mai bun depuneam in meserie. Lucram de la 5 dimineata la 5 dupa-amiaza. Munca mea si sportul au fost dragostea vietii mele". De aceea nu a fost casatorit niciodata. "Ideea e ca trebuia sa fie ceva acolo din cand in cand", face aluzie razand la cele cateva aventuri galante.       Politica neastamparata Desi s-a tinut mereu deoparte de politica si de evenimentele zbuciumate, domnul Dumitrescu nu poate sa nu faca o comparatie intre tineretile lui si vremurile de azi. "Pai ce tinerete am avut eu si ce tinerete traiesc oamenii astazi... E dezastru peste tot. In politica, cine vrea sa faca treaba i se pun piedici. Se cearta si fac numai prostii. Conducerea asta nu se mai astampara. Inainte, cand era regele, ascultau de rege si gata, mergeau mai departe. Era un conducator al tarii. Acuma, conducatorul tarii - ca si cum n-ar fi. Si fiecare e pus pe furat si pe inselat."   Isi aminteste cu nostalgie intalnirile cu familia regala. "Ca ofiter la artilerie grea, faceam si garda. Si cand defilam la Casa Regala, mancam intotdeauna cu familia regala. Erau cumsecade, foarte buni. O conducere a tarii sanatoasa, corecta." De legionari nici nu vrea sa auda. "Eu nu i-am bagat niciodata in seama pe astia care nu-si vedeau de treaba. Sau care aveau idei aiurea. Mi-a placut mereu sa am de-a face cu oameni care au mers pe calea cea dreapta", sustine hotarat, dupa care tace indelung sa-si traga rasuflarea.     CU MASURA. Peste mizeriile vietii domnul Dumitrescu a trecut elegant. Subzista astazi dintr-o pensie de 5 milioane, din care, recunoaste, abia ii mai raman bani de mancare. Noroc cu patronii unui fast-food care-i mai fac cinste cu o gustare cand sta la ei si isi citeste ziarul. Mandria batranului e ca la anii lui nu merge in baston, e vioi si merge pe jos si doi kilometri. "In viata am urmarit in general doua scopuri: miscarea si cumpatarea in tot. N-am exagerat cu nimic. Cand a fost ceva ce nu mi-a placut, nici nu m-am uitat la el".