Am scris cu placere acum cativa ani despre primele doua volume din seria de interviuri cu scriitori a Iolandei Malamen.     O fac si acum, cand au aparut volumele 3 si 4 ("Scris si de scris", Editura Muzeului Literaturii Romane, aflam ca urmeaza inca patru!), ba poate chiar cu ceva mai multa empatie: atat de agasante au ajuns in breasla literara umorile acide, ura, invidia, ranchiuna, barfa disolutiva, megalomania agresiva, dependenta resentimentara, pe scurt, determinarea de a face rau fara rost si cu orice pret, incat generozitatea cuiva de a-si efasa propria personalitate si a pune in evidenta confratii starneste deopotriva admiratia si stupefactia. Mai cu seama ca Iolanda Malamen (precum George Arion "odinioara") nu este nicidecum un reporter limfatic, un intrebator formal, simplu gazetaresc, ci un om din interiorul lumii literare, format in spiritul de boema imbibata livresc de hedonism underground specific anilor a€™70, dar care se pliaza comprehensiv, rabdator, si pe tipicul euforiei egocentrice a saizecistilor, si pe ludicul sarcastic al optzecistilor, si chiar, cu ceva eforturi, pe monomania provocator-sulfuroasa a douamiismului.   Asa se face ca urcam si coboram de-a lungul acestor peste 80 de convorbiri pe o scara ce merge de la nonagenarul Mihai Sora pana la Miruna Vlada si de la Nicolae Manolescu, Buzura, Balaita, Paler, Gabriela Melinescu sau Constanta Buzea la Mircea Cartarescu, Stefan Agopian, Alexandru Musina si Claudiu Komartin. Revin semnificativ intrebarile despre solidaritate, saracie, destin, demnitatea scrisului, singuratate, bovarism, succes, despre cum poate (daca poate!) talentul sa cautioneze egoismul, compromisurile, amoralitatea, despre gerontofobia tinerilor, nevoia de mentori si repere morale, placerea textului in economia de piata (ei, da) si statutul actual al Uniunii Scriitorilor.   Tudor Topa considera Targovistea ca "adevarata capitala a tarii" si "Bucurestii o capitala turceasca". Augustin Fratila sesizeaza o noua sensibilitate, "romahnirea: ma romahnesc pe zi ce trece si nu cred ca numai din cauza varstei". Pentru Alexandru Paleologu, "Razboi si pace este cartea cea mai completa si mai vasta a umanului autentic". "Credeti in Dumnezeu?" este intrebat Mircea Horia Simionescu : "Din nefericire am o invaliditate. Nu am convingeri religioase. Cred ca sunt infirm". Ion Muresan, stalp al optzecismului poetic transilvan: "La fel cum imi placea sa beau, incepuse sa-mi placa si sa ma las de baut. Am ajuns ca lasatul de baut sa-mi devina un viciu". Spre bucuria mea (care n-as fi cutezat s-o afirm), vad ca (si) Stefan Agopian considera Fram, ursul polar "o capodopera, o carte superba... Cezar Petrescu era ce se cheama (noi am cam pierdut aceasta notiune) scriitor profesionist". Pentru Claudiu Komartin, "Ruxandra Novac, Dan Sociu sau Razvan Tupa scriu o poezie cum nu s-a mai facut in literatura noastra". Da, dar "s-a mai facut in literatura americana", sopteste cu malitie bonoma Iolanda Malamen. Sigur, vine raspunsul, "ei recupereaza pe cont propriu experiente poetice ale literaturii americane dintre 1945 si 1970, (generatia beat, scoala de la New York, Black Mountain) care la noi nu au patruns in timp. Si, cand au facut-o (cu optzecistii), au facut-o pana la un punct".   In fine, consun cu Alexandru Musina: "Noi azi avem o mare problema: ne-am pierdut (in buna parte) cititorii romani. Cand vindem 500, 1.000 de exemplare dintr-o carte, toata lumea e fericita. Ar trebui sa nu mai visam - gasculite bovarice - la junii primi din Vest, gen Gallimard, ci sa ne preocupe cititorii romani. Treaba asta cu exportul tine de marketingul simbolic, nu ma intereseaza ca scriitor."