Paler, in orice caz, vrea sa fie un om al adevarului, ideea ce l-a calauzit in viata este aceea a lui Camus, modelul sau moral si intelectual: "libertatea este dreptul de a nu minti". Acum (acum cand poarta acest dialog cu un critic literar din alta
Paler, in orice caz, vrea sa fie un om al adevarului, ideea ce l-a calauzit in viata este aceea a lui Camus, modelul sau moral si intelectual: "libertatea este dreptul de a nu minti". Acum (acum cand poarta acest dialog cu un critic literar din alta generatie), se uita in urma si constata, relativ linistit, ca nu are nici un motiv sa-i fie rusine: "n-am facut nici o porcarie, nici o ticalosie, desi vremea era favorabila porcariilor si ticalosilor"... il cred, l-am cunoscut bine indeosebi dupa 1975, i-am citit toate cartile si am scris cu bucurie despre ele. Il regasesc, citind aceste convorbiri dominate de o compacta amaraciune, asa cum il stiam: "un om cu probleme", un om serios, suparat ca prea ia totul in serios, dezamagit de lumea prin care trece, convins, indeosebi in ultimii ani de viata, ca natia romana este in deriva pentru ca celula ei morala s-a degradat. Nu l-am acceptat integral, la acest punct, l-am combatut chiar, amical desigur, in cateva randuri, pentru ca am convingerea ca o natiune culturala nu poate pieri atat de usor din istorie. Pesimismul lui Octavian Paler este indreptatit, totusi, intr-o oarecare masura. Intoleranta lui incapatanata fata de "formule fara fond" si fata de politicianismul romanesc este in esenta justa. Ce-i interesant, ce-i frumos, ce-i profund moral in confesiunea pe care Daniel Cristea-Enache stie sa i-o provoace este faptul ca Paler nu se scoate din ecuatie, cand este vorba de istoria postbelica. Vreau sa spun: nu se victimizeaza, nu-si face dosar de disident, isi asuma cinstit compromisurile pe care le-a facut, incearca sa inteleaga, acum cand se apropie de 80 de ani, mecanismele unei istorii complexe. Buna, rea, este istoria in care el a trait, si-a scris cartile, a avut succese si, la un moment dat, a intrat in conflict cu Puterea. Rememoreaza acum acest scenariu si simte ca disperarea il strange de gat. Nu exclude, chiar, ideea sinuciderii (problema esentiala a filosofiei, zicea Camus), o alunga insa la timp si ia totul de la capat, ca Sisif. Urmaresc cu o curiozitate usor speriata acest dialog (pentru ca este vorba mereu de moarte si de decaderea iremediabila a natiei noastre) si-mi dau seama ca este vorba, aici, nu numai de Octavian Paler, acest "Cato cel batran" - cum i-a zis bine cineva - este vorba, in fond, de o intreaga istorie. O istorie ce ne priveste pe toti. Cum o judecam, cat de culpabili sunt scriitorii romani care au crezut ca pot rezista prin cultura? Cato al nostru redeschide spinoasa problema. N-am spatiul tipografic necesar pentru a comenta ideile sale, cum ar trebui, in acest articol. O voi face, in mod sigur, in alta parte. Sa precizez pana atunci ca autorul "Vietii pe un peron" este un martor onest si profund. Ia, cu adevarat, lucrurile in serios, nu ocoleste fondul tragic al lucrurilor. Un inceput bun. Daca este ceva de obiectat fata de raportul oficial prin care presedintele Romaniei a denuntat ilegalitatile sistemului totalitar este faptul ca a eludat tocmai tragismul din interiorul acestei istorii. S-a facut o istorie, cum ar zice Camil Petrescu, a suprafetelor, nu a profunzimilor. In convorbirile cu Daniel Cristea-Enache, Paler indica o alta cale de acces spre inima tragica a unei istorii ce ne-a marcat, in fapt, viata timp de o jumatate de secol. Nu-mi este greu sa recunosc ca aceasta este calea adevarului, calea care ma intereseaza. Deriziunea si pamfletul nu sunt judecatorii buni ai istoriei.
Despre autor:
