"6 iulie 1949, o zi neagra din viata noastra, pe care nu o vom uita pana in mormant." Deposedati de toata averea, adunata de bunici, de parinti si de ei insisi, au fost urcati in vagoanele pentru vite si dusi in stepa Siberiei.


Li s-a furat copilaria, tineretea, le-au fost distruse vietile. Din cele cateva zeci, poate chiar cateva sute de mii, astazi mai traiesc doar vreo 9.000 dintre surghiuniti. Si continua sa moara pe capete, o moarte biologica, grabita de umilinta si de dor.

Asociatia fostilor deportati si detinuti politici a combinat ieri comemorarea cu o manifestare de protest. De cu zori, cateva zeci de bunei s-au adunat pe treptele Guvernului, incercand sa sensibilizeze alesii neamului la problemele lor. Exista o lege, ba chiar intarita in februarie a.c. de o hotarare, care reglementeaza despagubirile si modalitatea lor de acordare. Insa acestea nu ii multumesc pe fostii deportati, pentru ca li se cere sa prezinte vechile titluri de proprietate. Unul care a fost scos noaptea din casa, care a fost aruncat intr-un bou-vagon, perchezitionat de multe ori la piele pana a ajuns la destinatie, se presupune ca are astfel de acte. Nici arhive nu mai exista, iar martorii vremurilor sunt cam oale si ulcele. Cheltuielile pe care le presupune un proces cu autoritatile locale reprezinta mici averi pentru pensionarii moldoveni, unii primind doar cateva zeci de lei, indiferent in ce calculati, RON sau MLD. Iar viteza de aplicare a legii ii va prinde cu decizia judecatoreasca pe drumul spre groapa.

Liniste. Nu se aud strigate, din cand in cand un glas amplificat de portavoce lipita cu scotch. Pe langa aceasta, manifestarile pensionarilor de la noi par violente. Se vorbeste rusa si romana si suna ciudat. Dar este vorba doar despre despagubiri, fara legatura cu romanismul.

Se rostesc incontinuu aceleasi "banalitati": "Am suferit, am murit, vrem sa ni se aduca o reparatie morala si financiara". Nu-i baga nimeni in seama. Imi par o adunatura de pierde-vara. Cate lucruri folositoare nu s-ar putea face, de exemplu, zacusca, in loc sa ceri ceva ce pare atat de evident ca nu vor mai primi. Nici pana inainte de venirea prorusului Voronin nu s-a facut nimic pentru oropsitii acestia, iar ei cred ca acum...
Din cladirea Guvernului iese, dupa vreo ora, presedinta AFDDP, o doamna in varsta, care se opreste in fata celor cativa ziaristi. Din randurile deportatilor se aude un murmur: "Ziaristii astia...". Greu de spus de ce doamna zaboveste cu noi. Pare sa se simta bine in centrul atentiei, dar, pe de alta parte, alternativa este sa vina in fata membrilor Asociatiei si sa le spuna ca iar nu s-a rezolvat nimic. Pe scurt, textul doamnei suna cam asa: "N-am avut cu cine sa vorbesc, dar mi s-a promis ca saptamana viitoare se va forma o comisie care va analiza". Nici un protest in multime. E o lehamite generala. Batranii se despart in grupuri mai mici si se indreapta catre troleibuzele care ii duc la gara, locul din care in urma cu zeci de ani au fost aruncati in Siberia. In fata stabilimentului se incinge treaba. Soborul de preoti solicita statia de aplificare la capacitate mai mult decat molcoma.

MONUMENTUL. Difuzoarele montate pe un gaz antic fac ca rugina de pe harb sa curga fuioare. Iau cuvantul oameni si oameni, in general urmasi ai deportatilor, buneii se multumesc sa aplaude. Vorbesc si cativa intelectuali de rezonanta locala. Isi repeta povestile pe care le-au auzit la randul lor de la rude mai in varsta ori care nu mai sunt. Primarul, tinerel, isi face aparitia si promite ca, spre deosebire de toti ceilalti edili dinaintea lui, el ii va ajuta. Actiunea se desfasoara in fata unei pietre inalte cam de un stat de om, pe care este montata o placa de marmura: "Aici va fi inaltat un monument in memoria victimelor represiunilor staliniste". Literele s-au cam sters, au trecut peste zece ani de cand pietroiul le aduce aminte autoritatilor ca e cazul sa faca ceva pentru bietii oameni. Bani pentru reconditionarea altor monumente, gen eroul sovietic, s-au gasit. Dar primarul le zice in continuare, intelectualii trag si ei, soborul isi face datoria din plin. O batranica, caa€™n povesti de mica si de cocarjata (inspaimanta gandul la prin cate o fi trecut in viata ei), arunca din cap catre vorbitori si mucalita ii improasca: "Cand am fost dusa de aici eram copila si nu intelegeam nimic. Nu inteleg nimic nici acum. N-o sa ni se intample nimic bun pana n-o sa murim". In gara, trei trenuri pleaca la Moscova si unul la Bucuresti. Dar, deocamdata, e vorba doar despre reparatii care nu mai sosesc.



"Guvernul sau Dumnezeu sa faca dreptate!"
Andrei Vartic, membru al Uniunii scriitorilor, regizor de teatru si publicist, este unul dintre multi aceia ale caror familii au fost devastate de tavalugul deportarilor.
"Zeci de mii de oameni au fost dusi in Siberia, altii au fost impuscati pe loc. Printre acestia a fost si unchiul meu, fratele bunicii, Petre Stefanuca, care era directorul Institutului Social din Basarabia. Tot atunci, bunelul, Andrei Constantinov, din Ialoveni, primar in perioada interbelica, sub regimul Antonescu, a fost luat in a€™44, intr-o seara... doar pentru ca a avut o functie in statul trecut. A lasat patru copii acasa, unul dintre ei fiind mama mea. Bunelul a murit un an mai tarziu, in mai, la Magadan. A fost judecat insa dupa ce a murit, in august 1945. Il condamnasera la 20 de ani de detentie. Viceprimarul, care fusese luat si dus impreuna cu bunelul, a supravietuit si s-a intors in a€™56. Ne-a povestit ca rusii cladeau stive de trupuri, asa cum ai pune lemnele unele peste altele, si le aruncau in Pacific de pe stanci. In a€™49, la 6 iulie au venit s-o ia si pe bunica cu toti ceilalti ai nostri, dar bunicii ii spusese cineva: «Tanti Ecaterina, fugi, ca la noapte vin sa ne ia!». Si atunci, bunica si-a luat copiii si s-a ascuns. Mama, care era cea mai mare dintre copii, se maritase in satul vecin. Eu aveam aproape 1 an. A auzit dimineata ce-a fost noaptea in Ialoveni, m-a luat in brate si s-a dus s-o caute pe bunica, nestiind daca o mai gaseste sau nu. A gasit casa pustie, s-a asezat cu mine in brate pe prispa casei si a inceput sa planga. Si-atunci a aparut bunica in poarta si i-a povestit cum s-au salvat. Eu momentul asta povestit de mama n-o sa-l uit niciodata. Mai tarziu, cand am mers la scoala si s-a aflat ca sunt nepotul lui Constantinov, primarul din Ialoveni, n-am mai avut viata linistita. Cativa ani buni, din a€™70 pana in a€™77, nu m-au primit nicaieri sa lucrez."

CE II DOARE. Familia lui Andrei Vartic nu cere si nici nu-si mai doreste sa li se mai dea ceva inapoi. Nu crede ca mai are vreun rost sa incerce. Dar sunt alaturi de oamenii care s-au adunat astazi in fata unui ciot de piatra pe care spera sa-l vada candva un monument in memoria celor care au suportat calvarul stalinist: "Pentru ei situatia e tragica, nu mai au din ce trai. Au niste pensii sociale de mizerie. E de groaza. Oamenii care au venit astazi aici sunt in fruntea miscarii noastre nationale si vor repunerea lor in drepturi ca si cetateni romani. Ceea ce cere intreaga Basarabie acum este repararea acestui act tragic din 1940, cand noua ni s-a luat cetatenia romana. Noi n-am dat documente ca nu mai vrem sa fim cetateni ai Romaniei si nici statul roman nu ne-a luat-o", spune Andrei Vartic.

ABSURD. In 1992 s-a adoptat o lege pentru redobandirea averilor pierdute, dar oamenii se plang ca aceasta lege are atatea lacune, incat foarte putini au reusit sa obtina despagubiri, iar altii cred ca nu mai are nici un rost sa incerce. "Trebuie sa vii cu niste documente asupra acestor proprietati pe care nu ai de unde sa le aduci. Arhivele au nimerit pe mana sovieticilor in a€™40, a€™44, iar ei n-au avut nici un interes sa pastreze cadastrele. Totul a fost distrus. Tot pamantul s-a incorporat in colhozuri. Apoi, in caz ca poti sa faci aceasta dovada, trebuie sa platesti foarte multe taxe pentru a primi aceste despagubiri."