Intr-un editorial de ieri, dl Sever Voinescu se intreba, retoric: "E intemeiata teama ca ei, in cercul lor inchis, scriu rapid o Constitutie care-l consacra pe dl Basescu ca zeu si ne-o baga pe gat?" si raspundea imediat ca nu: "O sumara cercetare rationala a acestei temeri o desfiinteaza irevocabil. O Constitutie noua va exista numai daca fortele politice principale o vor si, in cele din urma, numai daca poporul o voteaza."
De acord, cu conditia sa fim de acord asupra definitiei termenilor: ce inseamna "fortele politice principale" si "in cele din urma"? In dezbaterea care a declansat alerta, detonatorul a fost ideea exprimata energic de cativa dintre cei mai prestigiosi sustinatori ai acestei noi elaborari constitutionale, dupa care in aceasta operatie de fondare a celei de-a treia republici, partidele politice si Parlamentul ar trebui sa fie scurt circuitate, iar noua constitutie sa fie adoptata direct prin plebiscit. Drept care mi-am amintit de tragicele experiente constitutionale din vremea cand regele Carol al II-lea beneficia si el din plin de sustinerea publica a unor prestigiosi intelectuali, de la Mihai Ralea la Nae Ionescu. Critica acerba a Parlamentului si a parlamentarismului - opera in mare masura a acelorasi cercuri intelectuale, ca si a "tinerilor furiosi" ai extremelor, dreapta si stanga de-a valma - precedase, cu o intensitate crescanda, plebiscitul care legitima dizolvarea Legislativului si interzicerea partidelor politice. Asadar, ce inseamna "in cele din urma"?
Opinia publica din Romania nu are organ pentru problemele internationale, fiindca istoria recenta a facut din cele nationale o obsesie. Nici presa, nici partidele politice - la fel de "romanocentrice" ca oricare dintre noi - nu sunt atente la contextul international. Daca ar fi, ar observa imediat ca populismul agresiv este principala amenintare actuala la adresa democratiei reprezentative, cea despre care Churchill spunea ca e cel mai rau regim politic cu exceptia tuturor celorlalte. Populistii post-moderni se disting prin voluntarismul care tinde sa se substituie legii, prin atacul anti-oligarhic vizand de fapt aducerea la putere a propriei oligarhii clientelare, prin autoritarismul deghizat in grija pentru siguranta nationala si prin idealizarea statului ca forta mantuitoare pentru "popor" in opozitie cu elita politica si economica a tarii.
Or, ilustri intelectuali - laureati ai Premiului Nobel pentru literatura, ca Harold Pinter sau GŁnter Grass, savanti cunoscuti, ca Noam Chomsky sau Joseph Stiglitz (Nobel pentru economie) - se vadesc fascinati de propriile orgolii si de autoritarismul unor "caudillios" de tipul lui Chavez sau chiar Castro. Si, atunci cand intelectualii de varf pledeaza contra sistemului democratic, eficacitatea discursului este direct proportionala cu talentul si inteligenta lor. Prestigiul intelectual nu interzice clarviziunea politica, dar nici nu o genereaza automat.
In incheierea editorialului sau, dl Voinescu se mai intreaba ceva: "De ce dl Emil Constantinescu, primul presedinte necomunist al Romaniei..., nu a reusit sa stranga in sprijinul sau aceste forte intelectuale? O face, acum, dl Basescu, un om pe care biografia il recomanda in mult mai mica masura pentru statutul de favorit al elitei intelectuale". Chiar, de ce? Daca m-as lasa ispitita de registrul ironic, as raspunde deocamdata - mai pe larg alta data - ca marea vina a dlui Constantinescu pare sa fie aceea de a nu fi adus nici un filosof la sfat de taina cu avionul prezidential.