Viata intr-o tabara militara americana, pe frontul din Afganistan, ofera conditii de invidiat chiar de catre romanii de rind. Confortul te face sa te simti invincibil si ai impresia ca razboiul e undeva, la televizor.

Pe partea dreapta a strazii Mountain View, terenul de hochei, cafeneaua Tim Hortons, Pizza Hut, Subway si Burger King. Putin mai departe, banca si magazinele de suveniruri. Pe stinga, ceva mai jos, sala de fitness, restaurantul american, iar ceva mai incolo, salonul de masaj, magazinul central si frizeria. Nu e harta unui oras american, ci a bazei militare americane din Kandahar, cea mai mare din Afganistan. Aproape o localitate in sine, baza indeplineste toate standardele moderne, pe alocuri chiar mai avansate decit cele din Romania.

O data ce te obisnuiesti cu sirma ghimpata, plasele de camuflaj aruncate peste cladiri, inscriptiile gen „descarcati-va arma aici", uniformele oamenilor din jur si sunetul ocazionalelor alarme antiracheta, poti uita cu desavirsire ca te afli pe front si ca in afara zidurilor urla razboiul. Inceputa de afgani, constructia bazei din Kandahar a fost continuata de sovietici si desavirsita de americani, dupa 2001. La 1 august, peste o luna si ceva, va fi preluata de NATO.

In doar citeva zile intelegi de ce este greu sa nu te simti invulnerabil indaratul zidurilor de beton si de ce, elaborate inauntrul bazei, planurile de stabilizare si reconstructie par infailibile. Un singur pas in afara zidurilor, in mizeria si instabilitatea in care traieste populatia afgana, este suficient insa pentru a resimti prapastia dintre cele doua lumi - cea occidentala, recreata de chiriasii temporari ai bazei militare, care cu greu o poate intelege pe cealalta, unde viata este nesigura si coplesita de lipsuri.

Criticat pentru decizia de a extinde sederea militarilor americani in zonele de conflict unde sint desfasurati, din cauza suprasolicitarii fortelor armate si a crizei de personal, Pentagonul consuma insa resurse uriase pentru a intretine moralul oamenilor sai. Acestia au la dispozitie terenuri sportive, magazine, restaurante, cafenele, sali de distractie, saloane de cosmetica, ba chiar si concerte de muzica live.

Chiar in seara sosirii mele in Kandahar, contingentul canadian oferea un concert country, cu prilejul vizitei premierului Canadei. Pentru cei care nu erau fani ai muzicii country, existau si alte variante - seara de hip-hop din fiecare miercuri, de pilda, organizata de americani si de la care soldatii romani sint nelipsiti. Singurul dezavantaj: din cauza regimului militar, distractia se termina cel mai tirziu la ora 11 seara.

Britanicii, mai linistiti, prefera sa se adune la un ceai… englezesc si la o vorba, la cafeneaua lor, unde te simti ca in centrul Londrei, cu carti pe rafturile de pe pereti, pe care le poti imprumuta gratis. Mai multe optiuni ofera sala de distractii: de la biliard si ping-pong, fussball sau darts la jocuri video, table ori DVD-uri cu filme. Acolo am aflat si care este culmea razboiului: sa fii soldat in armata americana, sa lupti pe front in Afganistan, sa tragi „de-adevaratelea" in talibani, iar in timpul liber sa joci jocuri video (shooters) in care tragi in inamici imaginari! Dar poate militarul care apasa frenetic pe joystick avea o sarcina administrativa, plicticoasa.

Optiunile sint numeroase si in ce priveste mincarea. Exista citeva cantine americane, una britanica, una italieneasca, cu meniu foarte bogat. Nimic din ingrediente nu este local - totul se aduce cu avionul, din motive de igiena si de siguranta alimentara. Pofta cu care am gustat eu, in timpul unei vizite la o baza a armatei afgane, din dudele oferite de gazde drept „fructe tipic locale" si din bautura alba cu gust de kefir i-a oripilat pe insotitorii mei americani.

Dezavantajul cantinelor este ca totul are gust de conserva. De aceea romanii s-au dat peste cap ca sa-si aduca de acasa ingredientele necesare pentru sarmale, mici si alte mincaruri adevarate romanesti. Alt inconvenient este ca, desigur, orice strop de alcool este total interzis. Escorta mea pe parcursul vizitei in Kandahar, un puscas marin american, a cerut insistent permisiunea superiorilor sai de a ma insoti si in timpul intoarcerii la Kabul, ca sa poata astfel sa paraseasca incinta bazei si sa bea o bere!

Soldatii din Kandahar se pot rasfata chiar si la salonul de masaj, in timp ce pedichiura, manichiura si mersul la frizer sint deja un obicei firesc. Fetele de la frizerie si barbierul pletos sint din Asia Centrala - Turkmenistan, Tadjikistan, veniti sa cistige in trei luni cit n-ar cistiga acasa intr-un an. Ajung aici prin intermediul firmelor care cistiga contracte cu NATO si le trece frica de razboi dupa primul salariu! Serviciile, in schimb, sint mai ieftine decit in Romania: 5 dolari tunsul. E drept insa ca nu poti beneficia decit de variatiuni pe aceeasi tema - armata are reguli stricte de frizura, care pot fi consultate intr-un ghid afisat la casa.

Maseuza, Olga, adecvat locului unde lucreaza, nu presteaza pentru clienti delicati. „Parca m-a calcat tancul sovietic!", se plinge un musteriu, care iese deselat dinauntru. E silit sa recurga la alifii calmante cumparate de la magazin, unde gasesti orice, de la cosmetice la obiecte de mobilier sau electronice. Atita doar ca, la fel ca oriunde altundeva in Afganistan, nu se poate plati cu cardul. In schimb, in baza exista o banca si bancomatul aferent.

Indiferent de sentimentele lor fata de fortele NATO, afganii s-au orientat si ei repede cum pot scoate profit din ocupatia straina: isi vind in tabara covoarele persane, salurile, cuverturile sau bastile traditionale, precum si statuete hidoase si alte kitschuri de asa-zis artizanat. Adaptarea la cerintele pietei este desavirsita: cei doi vinzatori de la „United Afghan Carpet Shop" expun la loc de cinste carpete care au ca model tesut tancuri si mitraliere americane, harta Afganistanului sau nume ale diverselor batalioane americane - Desert Eagles (Vulturii desertului).

Negustorii afgani au inventat insa si propria strategie de „insurgenta": cu militarii NATO nu se tirguiesc (intr-o tara unde totul este negociabil!), ba chiar le cer preturi umflate mult fata de cele din orice alt bazar: 5 dolari o basca, 10 dolari un sal, 40 de dolari o carpeta, pe care le poti cumpara la jumatate de pret oriunde altundeva. Cine sa se aventureze insa in bazarele afgane, tinta predilecta a atentatorilor? Iar aceasta cu atit mai mult cu cit unii militari, in functie de misiune, au consemn sa nu paraseasca baza. Banii nu au culoare politica sau etnica nici cind e vorba de pomana - gasesti usor pe strada afgani imbracati cu tricouri pe care scrie „antiterrorist unit" sau „US Army", primite „de la ajutoare".

Cu totul alta este situatia in asa-numitele FOB (Forward Operating Base) - bazele avansate, de unde se lanseaza operatiuni de combat propriu-zise. Militarii romani aflati intr-o astfel de baza in Qalat, provincia Zabul, nu o duc nici pe departe la fel de bine precum camarazii lor din Kandahar. In Qalat, orice lumina exterioara este amplasata numai in afara bazei, corturile raminind in bezna totala pentru ca pozitia lor exacta sa nu poata fi identificata de inamici si sa devina tinte usoare pentru tirul cu rachete.

Este uimitor totusi gradul de confort atins chiar si intr-o astfel de baza. Cu exceptia faptului ca in aceste locuri constructiile nu sint din beton, ci din pinza de cort, facilitatile esentiale, cel putin, sint asemanatoare. Toaletele ecologice, identice cu cele din parcurile bucurestene, sint, in schimb, de o curatenie perfecta, impecabile, spre deosebire de cele care ne sint cunoscute. Exista chiar si curatatorie pentru haine sau oficiu postal. Numai modalitatile de petrecere a timpului liber - mult redus fata de cel al colegilor din Kandahar - sint mai sumare.

Chiar si in baza afgana, unde cladirea cartierului general statea sa cada pe noi, nu mica ne-a fost mirarea sa gasim citiva soldati americani instalati confortabil la plaja, in slip si la bustul gol, pe marginea unei piscine. Cu apa salcie, ce-i drept, pe care nu ne-am incumetat s-o incercam… In plus, exista riscul sa ne bronzam cu model de camuflaj, avind in vedere ca sezlongurile erau asezate sub plasa protectoare.

Spitalul din Kandahar ofera si el facilitati demne de invidiat de catre un vizitator cu experienta conditiilor din Romania. Aparatele de radiografie sint mobile, pentru ca pacientul sa nu fie nevoit sa se deplaseze pina la ele, ci pot fi aduse ele la patul celui ranit. Intrucit prezenta unui radiolog a fost considerata neesentiala, filmele sint scanate de un aparat special, apoi trimise prin Internet la un spital din Halifax, Canada, unde specialistii de garda le interpreteaza si le trimit inapoi rezultatele. In functie de complexitatea investigatiei, intregul proces ia maximum doua ore.

„Soimii Carpatilor" si „Scorpionii Rosii", in desertul afgan „Buna ziua! Sint jurnalist la Cotidianul, ma aflu aici la invitatia NATO. Am putea discuta citeva clipe despre viata militarilor romani aici, in Kandahar, si sa iau citeva imagini?" „Vorbiti cu comandantul! De fotografiat insa, nu puteti fotografia!", mi se raspunde. „Pai am primit aprobare de la comandamentul central ISAF sa fotografiez peste tot in baza!" „La noi, aici, avem reguli mai deosebite… Nu e voie…", se incapatineaza militarul, vizibil jenat de prezenta mea acolo. Pina vine comandantul, incerc sa fac conversatie, in foisorul pe care si l-au amenajat militarii romani. „Citi sinteti aici, in Kandahar?" „Nu pot sa va raspund!", spune speriat sublocotenentul. Explic ca ar fi penibil sa fiu silita sa-i intreb pe americani sau sa sun la MAp pentru a afla. „Vreo 200…", mormaie pina la urma, inciudat. „Si ce misiune aveti?" „Pazim baza." „Citi oameni inseamna asta?" „Nu stiu, nu ne-a zis nimeni", raspunde, la fel de sec. „Si n-ati avut curiozitatea sa intrebati?". Da din umeri. Asteptarea dureaza doua ore, timp in care eu intreb serios, ei dau din colt in colt sa nu raspunda, fac bancuri, ma chestioneaza, suspiciosi, ce caut acolo, ce vreau de la ei...

Intr-un final, vine comandantul. Cu tot cu ofiterul insarcinat cu relatii cu publicul, Alina. Intreb daca mincarea e buna, daca sint cazati bine. Comandantul imi raspunde cu jumatate de gura. Locotenenta Alina imi rezuma situatia: „Miine facem o programare sa vorbiti cu citiva baieti pe care o sa-i alegem noi si cu domnul comandant. Pina miine, faceti dumneavoastra o lista de intrebari, noi o dam la aprobat si discutam". Ma apuca damblaua. „Domne’, dar numai la voi, aici, e o secretomanie fantastica! Si doar nu va intreb secrete de stat. Si in razboi faceti hirtii peste hirtii? Nici americanii, nici britanicii, nici canadienii nu ne-au cerut liste de intrebari!"

Se lasa induplecati. Dar pentru miine, ca acum n-am cu cine discuta, intrucit romanii au inventat un program de tabara special. Peste tot, soldatii sint ori in tura, ori la odihna, pentru ca lucreaza 6 cu 12. Numai romanii sint, ni se spune, ori in tura (deci ocupati), ori la odihna (deci dorm), ori… se pregatesc sa intre in tura. Prin urmare, tot indisponibili!

De aceeasi primire „calduroasa" beneficiez, de altfel, si din partea militarilor romani din Kabul, pe care ii intreb daca ma pot primi sa vad cum isi desfasoara activitatea si eventual daca ma pot gazdui o noapte, caci, dintr-o eroare, NATO nu a reusit sa-mi gaseasca loc in baza americana. Mi se spune sa sun a doua zi, cind ajung in aeroportul din Kabul. Sun. „Deci, domnisoara, sa va informez asupra statutului dvs.", se rasteste la mine omul de la celalalt capat al firului. „Acreditarea dvs. NATO e expirata, nu puteti intra in baza." Explic ca acreditarea mea e perfect valabila. Verifica din nou. Sun din nou. „Da, e valabila. Dar nu aveti acreditare de la MAp." Pai nu am, pentru ca am acreditare NATO, iar fortele romane fac parte din NATO, deci nu mai am nevoie si de hirtie de la MAp.

Parlamentari infinite, aditionale, roaming. Dau numarul ofiterului de la MAp cu care am discutat inainte de a pleca din tara si care ma asigurase ca a vorbit la Kabul despre vizita mea acolo. Mi se cere numarul militar de telefon al respectivului. Ma apuca risul. „De unde sa am eu numar militar?" Mai trece o ora. Ma verifica la Bucuresti. Imi aduce la cunostinta ca sint in regula. „Si acum ce propuneti?", ma intreaba. „Pai nu propun nimic, ca eu nu sint din Kabul. Eu v-am solicitat ceva." Nu ma poate caza, ca nu-s locuri. Nu-i nimic, ma descurc. Imi da voie sa vizitez baza romana, dar nu imi poate asigura transportul pina acolo. Insa daca eu ajung, ma primeste. Daca ii spun in prealabil de ce vreau sa-i vizitez. Exasperata, explic ca mi se pare normal ca, ajunsa in Afganistan, sa scriu in primul rind despre activitatea militarilor romani acolo si, de asemenea, sa solicit, protectia autoritatilor romane. Dar in atari conditii, renunt. De la intrarea in aeroport ma ia, pina la urma, dupa citeva ore de stat in soare, un diplomat de la Ambasada Frantei, cu care imi facuse legatura un amic din tara. Noroc cu tarile prietene!

Cu totul alta decit a colegilor din Kabul sau Kandahar este situatia batalionului bistritean „Soimii Carpatilor" din Qalat, provincia Zabul. Acestia, in jur de 500, stau intr-o tabara de corturi, intr-una dintre cele mai periculoase zone. Sarcina lor principala: sa asigure siguranta traficului pe Autostrada 1 - soseaua care traverseaza toata tara, principala cale de tranzit. De asemenea, stabilizarea zonei, in conditiile in care atacurile talibanilor s-au inmultit exponential. In fiecare dintre misiunile zilnice de patrulare, risca sa cada victime exploziei unei bombe artizanale, plasate pe drum, sau tirului unei rachete, ori atacului unui atentator sinucigas. Din fericire, nu au avut victime pina acum, in timp ce camarazii lor din Kandahar, care, in urma cu mai mult timp, executau si ei misiuni de patrulare au ridicat un memorial in cinstea celor patru soldati cazuti la datorie. Fotografiile lor se afla si in biserica de lemn, ortodoxa, construita in tabara romana.

„Soimii Carpatilor" au conducerea operatiunilor din provincie si, spre deosebire de „Scorpionii Rosii", ne impresioneaza si pe noi, asa cum i-au impresionat si pe subordonatii lor americani. Viteza de reactie, cunostinte militare excelente, limba engleza vorbita cu usurinta, deschisi, ne explica orice vrem sa aflam despre ceea ce fac ei acolo.

Pe aici nu se trece "Scorpionii Rosii", batalionul din Kandahar, au misiunea pazei bazei militare. Riscurile la care se expun nu sint foarte mari, iar conditiile de care se bucura in tabara sint, probabil, superioare chiar celor pe care le au in tara. Nu au voie sa paraseasca baza, deci stau numai la adapostul zidurilor acesteia, iar un eventual inamic ar trebui sa treaca mai intii de inelul exterior de protectie, de citiva kilometri, unde securitatea este asigurata de armata afgana. Romanii nu verifica nici punctele de intrare a camioanelor de aprovizionare in tabara, pe unde ar putea incerca atentatorii sa patrunda. In schimb, faptul ca stau in permanenta in turnurile de observatie ii face tinte fixe, obiective oarecum previzibile pentru insurgenti.

Imagini din satelit ale bazei din Kandahar, pe www.cotidianul.ro/select Numarul militarilor de culoare din armata SUA, in scadere din cauza Afganistanului. www.cotidianul.ro/select