Jihad schiop la piciorul de lemn

PAPORNITA CU INTELEPCIUNI
Conducerea PSD se comporta, in ultima vreme, ca babele palite-n cap de caldura care, in drumul lor de-acasa catre primul punct de ajutor gratuit, asigura succesul de rating al televiziunilor de nisa. Scriu si urmaresc fenomenul politic autohton de vreo 12 ani de zile, dar o asa atitudine nauca la varful fostului partid-stat nu mi-a mai fost dat sa mai vad vreodata. Parca nici macar imediat dupa ce au capotat in duelul cu fosta Conventie Democratica a lui Emil Constantinescu, la inceputul anului 1997, liderii pesedisti nu au fost atat de abulici si de nesiguri pe sustinerea activistilor din teritoriu. Ajuns in sondaje la o cota de (im)popularitate olecuta mai vanjoasa ca partidul de televizor al one-man-show-ului Gigi Becali, cu un an si ceva inainte de alegerile generale, PSD-ul condus de stransura eterogena din jurul lui Mircea Geoana nu da vreun semn ca ar fi in stare sa se trezeasca din pumni. Dimpotriva, atitudinea ezitanta si evident duplicitara a vocilor (atatea cate au mai ramas) din unica formatiune social-democrata din Romania, care danseaza din ce in ce mai des pe ritmurile ademenitoare ale dreptei politice, risca sa rupa si ultimele fire care mai leaga partidul de traditionalul sau electorat de stanga.


Mai mult de atat, desi PSD se afla (ca scor electoral) undeva langa genunchiul broastei, liderii sai se suspecteaza unii pe altii ca-s gata sa sara la ciolan si se sfarteca reciproc cu o voluptate demna de niste feline lihnite de foame in mijlocul junglei. Dupa mazilirea lui Adrian Nastase, izgonirea lui Dan Ioan Popescu si trecerea pe linie moarta a lui Miron Mitrea, primul lucru pe care l-a facut noua (asa-zisa) echipa de conducere a PSD a fost ca, sub atentele priviri ale eternului Viorel Hrebenciuc, sa pupe condurul lui Traian Basescu (numirea lui George Maior la SRI). Al doilea, declansarea unui soi de Jihad schiop, dar nu anuntand apararea vreunui nobil ideal al social-democratiei in fata asaltului Dreptei; si nu impotriva presupusului si declaratului dusman comun, ci intern. Ceea ce s-a intamplat acum vreo zece zile, cu rabufnirea violenta a lui Marian Vanghelie impotriva lui Victor Ponta si a Grupului de la Cluj, este doar varful de iceberg. Faptul ca, de ochii lumii si pentru a inchide temporar gura beligerantilor, Mircea Geoana a comis un soi de edict in sapte puncte (despre cine, cum, cat si mai ales ce are voie sa vorbeasca la televizor) e fix o frectie la piciorul de lemn. Degraba varsatoriul de sange dusmanesc din Sectorul 5 al Capitalei, folosit la nevoie si prin rotatie de mai toate marimile partidului, nu va fi convins vreodata ca politica se poate face altfel decat dur, colectivist, cu arcanul, pe alocuri de-a dreptul dictatorial, dar eficient. Iar ca Vanghelie gandesc foarte multi dintre liderii judeteni ai PSD, singurul lucru care i-a oprit pana acum sa iasa la bataie fiind rezerva ca si-ar putea asocia numele cu personajul pitoresc si mistocarit de cvasimajoritatea presei. La randul lor, nici finii intelectuali clujeni, un soi de arieni de-ai nostri, care respira exclusiv din pungile adanci ale intelepciunii in care se scalda, nu vor putea fi determinati sa priceapa ca politica se face (si) in strada, ca totul e pe voturi si ca sforariile nu pot functiona eficient decat intr-o stare de relativ echilibru. Ca nu poti tu, puricele Alfonso de la discoteca, sa te duci si sa calaresti elefantul de la circ pana ce-si descopera pachidermul Punctul G.


Saptamana care tocmai debuteaza ar putea fi, daca aceasta formatiune mai are vreun pic de sange politic in instalatiile ruginite, una a clarificarilor pentru PSD. Si nu ma refer aici la hilarele motiuni simple depuse intr-un soi de oglinda stramba fata de PD si nici macar la vanturata motiune de cenzura, un soi de Fata Morgana care zambeste stirb la Galati si te tradeaza cu vecinua€™ de garsoniera la Bruxelles. Intr-un moment in care PSD isi poate relansa (ori, dimpotriva, ingropa cu lautari) viitorul politic, Comitetul Executiv National este pus in situatia de a lua o decizie strategica: opozitie dura (cum a facut in anii 1999-2000) sau baltire curvasareasca (cum face de cand i-a tras Jucatorul covorul guvernarii de sub picioare). Prima varianta implica unitate de monolit si mobilizare generala macar pana dupa scrutinul prezidential din 2009; dupa aia e loc si pentru deconturi interne. A doua varianta duce, dupa parerea mea, la pulverizarea a ceea ce a mai ramas din odinioara cel mai mare si mai bine organizat partid politic postrevolutionar.

---

Despre autor: