LA MONTREAL, pe una dintre strazile ce dau in marile bulevarde, un evreu gras si cu ochi bulbucati vindea cele mai bune sandvisuri cu pastrama din oras. Unii erau de parere ca ar fi fost cele mai bune din lume. In anii cand mergeam frecvent la Montreal, toti romanii pe care-i intalneam se simteau parca datori sa-mi recomande sandvisurile evreului ca pe una dintre atractiile turistice pe care nu trebuie sa le ratezi. Nu numai sandvisurile, ci si batranul putea fi socotit un obiectiv demn de a fi cunoscut, deoarece taia pastrama cu un cutitoi lung cat o sabie, de cu noapte pana tarziu, spre miezul noptii, si arunca spre curiosii care se holbau la el pe ferestrele micului sau magazin niste priviri scurte si nedumerite. Compatriotii, care ma sfatuiau sa stau la coada, laolalta cu studentii si cu japonezii, fiindca merita, faceau toti aceeasi remarca: "Mama, mama, cat castiga omul asta cu niste sandvisuri!". Era si admiratie, dar si un pic de dispret in vorbele conationalilor. Banii multi, voia sa spuna propozitia, ar fi trebuit facuti cu o munca mai complexa. Intre demnitate si complexitate trebuia obligatoriu sa existe o relatie. De fapt, mai potrivit ar fi fost sa zica: "Mama, mama, cat trudeste omul asta!". Era vadit ca batranul dormea numai cinci-sase ceasuri pe noapte si ca viata lui era numai munca.


UN EUROPEAN, devenit filozof budist din pricini care, oricate lecturi pe tema as acumula, n-or sa ma convinga niciodata de autenticitatea lor, fiindca un european nu poate sa spuna "gata, de maine ma fac chinez", e declarat de budistii de pretutindeni cel mai fericit om din lume. Momentul proclamatiei e marcat cu mare fast publicitar. As fi mai convins de legitimitatea superlativului daca un juriu de specialisti in instrumente de masura l-ar declara pe un pitic cel mai inalt om din lume. Orice autoritate mondiala in masuri si greutati poate sa decida credibil impotriva evidentelor. Insa fericirea cum poate fi masurata? Care-i definitia ei si cum poate fi ea comparata si  cotata in Cartea Recordurilor? Inseamna ca undeva trebuie sa existe si cel mai nefericit om din lume. Sau cel mai voios om din lume. Ori cel mai snob.


Cel mai fericit om din lume incearca sa-si aminteasca un cantec din tinerete. Unul zice: Era cam asa, Ta-ra-ra-ra, ti-ra-ri-ra... Al doilea, e mai aproape de melodie. Ascultati la mine cum era, zice el. Era asa: Ta-ta-ri-ra, ta-ta-ri-ta-ti, ta-ta-ri-tu-ra... Se apropie, dar nu prea seamana, spune al treilea afon. Sa va cant eu, ma desteptilor, ca sa nu mai behaiti. Si canta: Ti-ti-ri-ta-ra-, ti-ti-ti-ra-ra, tu-tu-ri-ru-ra...
Primii trei afoni par sa regaseasca ceva din farmecul melodiei, care le-a melancolizat tineretile, mai ales ca si al patrulea afon, cu o mica voluta la primul tril, o canta la fel ca al treilea. Eu as canta, zice el, mai degraba asa: Ti-ta-ri-ta, ti-ti-ti-ra-ra... Ii ascult pe cei patru afoni si cantecul acela minunat de demult incepe sa se adune si prin mintea mea de afon: Sunt convins ca si-l amintesc bine si cititorii: Pa-ra-ri-pa-ra, pam-pam-pa-ri-param...