Eliade: "Jurnal portughez"

O idee mai dreapta despre literatura lui diaristica (domeniu in care este un intemeietor, un "logothet", cel putin pentru faza moderna) vom avea atunci cand vor fi tiparite toate caietele sale (cateva mii de pagini), ramase, de nu ma insel, in arhiva din Statele Unite. Un alt jurnal, scris dupa intoarcerea din India (1931) pana la plecarea, ca diplomat, la Londra (1940) incredintat unui prieten din tara, li s-a pierdut. A fost distrus sau s-a ratacit? Nu stim. Mircea Handoca, biograful si editorul lui Eliade, nu i-a dat de urma. Oricum, jurnalele - cate au putut aparea pana acum - constituie deja o opera fundamentala pentru literatura de confesiune. Le-am analizat aproape pe toate (mai putin, evident, jurnalul portughez pe care il semnalez aici) in cartea mea ("Mircea Eliade, nodurile si semnele prozei"), incercand sa dovedesc modul in care gandeste autorul Huliganilor diarismul (un gen neomologat, la vremea aceea, in literatura) si personajul care traieste in aceste insemnari intime.
"Jurnalul portughez" arata un Eliade la jumatatea varstei, ratacit in padurea de simboluri intunecate ale istoriei. E dezgustat, cum marturiseste in repetate randuri, de impura istorie, dornic, totusi, s-o invinga printr-o opera uriasa. Isi reciteste romanele vechi si incepe altul (Viata noua) care aspira sa fie o opera comparabila cu "Razboi si pace". Nu-l va incheia si, vazand fragmentele publicate, romanul cu planuri inclinate este departe de aceasta performanta. Dar celelalte scrieri de fictiune? Le citeste, si este, in genere, multumit. Nunta in cer ii pare, de pilda, o scriere desavarsita ("niciodata n-am scris un lucru mai desavarsit, mai, mai patetic, mai sincer", 13 iunie 1941). Eliade nu se insala prea mult. Romanul "Nunta in cer" (scris in lunile de detentie de la Miercurea-Ciuc) este o mica, delicata capodopera. Revede in doua randuri Lumina ce se stinge si, o data (29 iunie 1944), romanul ii pare rau scris ("stil pretentios si fad"), a doua oara (15 aprilie 1945), romanul se reabiliteaza in ochii sai: "este totusi exceptional".
Din aceste oscilatii, crize de modestie si crize de megalomanie literara, putem scoate o idee mai generala despre spiritul eliadesc: vede amplu, grandios, vrea sa cuprinda totalitatea si aspira cu un patetism bine documentat spre capodopera. Nu intamplator ii place Hasdeu si spune despre el ca este un geniu incomparabil in spatiul romanesc. Nu-i un spirit pur livresc, cum s-ar putea crede, amesteca in ecuatia lui de existenta sexualitatea, magia, experienta spirituala, chiar orgia, fara a lamuri natura ei. Cand ajunge la Lisabona, Mircea Eliade are 34 de ani, cand o paraseste are 38 de ani si decide sa aleaga exilul, lasand in tara un jurnal (unui oarecare "Gicu") pe care nu-l va mai putea recupera niciodata. "Jurnalul portughez" il arata intr-o epoca, sub toate privintele, de cumpana (istorica si existentiala) uneori cuprins de deznadejde, alteori bantuit de fantasmele genialitatii. Ca document existential si spiritual, jurnalul este, sa mai spun o data, exceptional.

---

Despre autor: