O enigma: 13-15 iunie 1990

Ma numar printre jurnalistii care l-au criticat - si nu oricum, ci virulent - pe Ion Iliescu timp de sapte ani: din 1990 pana in 1997, cand a cazut de la Putere. Am trait ca jurnalist, conducand una dintre cele mai inversunate publicatii anti-Iliescu - "Zig-Zag Magazin" - , toate evenimentele anului 1990. Am fost seara de seara in Piata Universitatii si am publicat in "Zig-Zag Magazin" din 17 mai 1990 editorialul "Un model european - Piata Universitatii", am fost martor, ca jurnalist, al evenimentelor din 13 iunie 1990, am scapat ca prin minune de hoardele de mineri din 14-15 iunie 1990. La vremea respectiva am publicat in "Zig-Zag Magazin" (19 iunie 1990) editorialul "Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13, 14 si 15 iunie?" Recitindu-l acum, cand regimul Traian Basescu vrea sa judece penal istoria, imi dau seama ca intrebarile pe care mi le puneam atunci n-au gasit raspuns nici dupa 17 ani de cercetare. Il reproduc in Jurnalul National in speranta ca va aduce o noua perspectiva intr-o dezbatere ce a luat in ultimul timp infatisarea unei sedinte de tribunal bolsevic:


"Orice conflict social-politic de proportii se supune unei anume logici. Prin raportare la interesele actorilor prinsi in acest eveniment, pot fi sesizate cauzele declansarii, explicatiile modului de desfasurare. Posibilele intrebari isi gasesc raspunsurile prin atenta cercetare a faptelor. Aceste adevaruri elementare nu functioneaza in cazul evenimentelor dramatice din 13, 14 si 15 iunie 1990. Intreaga lor desfasurare pare a fi supusa unei logici aberante. Raportarea fireasca la comportamentul anterior al actorilor sporeste si nu risipeste enigma. In numeroase cazuri, acestia par a fi actionat impotriva propriilor interese. Faptele si declaratiile lor sunt lipsite de logica. Raspunsurile incalcesc si mai mult lucrurile. Sa luam pentru inceput faptul care a declansat conflictul: situatia din Piata Universitatii. Sunt unul din sustinatorii in scris cei mai consecventi ai miscarii din centrul Bucurestilor. Ca si dl Petre Roman, a carui evolutie din ultimul timp nu pot decat s-o salut, cred insa ca aceasta actiune si-a pierdut dupa alegeri legitimitatea politica. Pana la 20 mai 1990, ea a avut rolul de a atrage atentia electoratului asupra pericolului instalarii prin alegeri a unui regim neocomunist. Contrar opiniei dlui Ion Iliescu si a conducerii FSN, cred ca aceasta miscare a depasit limitele perimetrului din Piata Universitatii pentru a exprima o stare de spirit a unei parti de populatie, a tineretului studios indeosebi. Victoria in alegeri a dlui Ion Iliescu si a Frontului a demonstrat insa ca electoratul a fost de alta parere. Fie ca a considerat drept nefondata acuzatia de neocomunism, fie ca a dorit acest neocomunism, majoritatea populatiei a votat impotriva opozitiei. In aceste conditii, miscarea din Piata Universitatii si-a pierdut obiectivul politic. Prelungirea ei inutila marturiseste o totala absenta a logicii.


Potrivit acesteia din urma, era normal ca actiunea sa inceteze. Initiatorii ei trebuiau sa astepte ca forta politica legitimata prin alegeri sa intreprinda ceva practic pe taram economic si social politic. Iar daca masurile luate ar fi confirmat teza neocomunismului, atunci miscarea ar fi putut fi reluata, evident cu un sprijin masiv din partea populatiei nemultumite de politica guvernului. Contrar acestui rationament, manifestantii nu numai ca nu intrerup o actiune politica deja agonica, dar, mai mult, fac gesturi aiuritoare. Isi schimba obiectivul protestului, ies din perimetrul zonei. Pentru tot felul de demonstratii lanseaza amenintari guvernului. Totul incepe sa ia infatisarea unei provocari. La randu-i, puterea se comporta si ea cu o remarcabila lipsa de logica. Firesc ar fi fost ca macar dupa alegeri dl Ion Iliescu sa accepte dialogul. Indiferent de resorturile miscarii, dialogul se inscria in logica politica. Daca, de exemplu, prelungirea actiunii din Piata era sincera, dialogul ar fi impus de obligativitatea oricarei forte politice de a sesiza si rezolva toate contradictiile din realitate. Admitand ca miscarea era o provocare, dialogul era cerut de logica subtilitatii. Daca organizatorii din umbra ai prelungirii actiunii urmareau sa demonstreze ca dl Ion Iliescu are un stil antidemocratic, atunci dialogul ar fi dejucat toate planurile. In afara logicii se situeaza si comportarea ulterioara a guvernului. Manifestatia din Piata Universitatii pierdea treptat-treptat din forta impactului initial. Fiecare zi curgea in defavoarea ei si in favoarea guvernului. Prelungirea era atat de absurda, incat o vreme am crezut ca in spatele ei se afla o subtila manevra de compromitere a miscarii din perioada anterioara alegerilor. Logica politica reclama ca demonstrantii, tot mai putini, tot mai lipsiti de forta, sa fie lasati in pace. Evident, urmariti indeaproape ca faldurile unei miscari protestare sa nu ascunda grave incalcari ale Codului penal.


Iata insa ca, sfidand orice rationament, politia intervine in dimineata zilei de 13 iunie. Si nu oricum, ci in forta, brutalizandu-i pe demonstranti, interzicand accesul ziaristilor romani si straini. Din start, o grava greseala. Daca actiunea era legala, ziaristii nu trebuiau alungati, ci dimpotriva, invitati sa asiste pentru a se convinge de legitimitatea actiunii. (...)

Total lipsita de logica este si reactia manifestantilor. Miscarile populare postrevolutionare ale tinerilor s-au caracterizat prin nonviolenta. Inainte de 20 mai 1990 s-a vorbit mult de Piata Universitatii, de protestul de tip gandhian. Fara violenta a fost indemnul prin care miscarea din Piata capatase o maretie neobisnuita. Ori de cate ori se anunta posibilitatea unei interventii brutale, cei din zona libera de neocomunism se asezau pe asfalt cu vadita intentie de a raspunde violentei prin nonviolenta. La indemnurile lui Marian Munteanu, orice gest contrar ideilor din Piata era intampinat cu aplauze. Logica miscarii tineresti din centrul Capitalei cerea o reactie specifica la actiunea politiei. Se putea organiza, de exemplu, un miting pasnic de protest. Se putea declansa o greva in institutiile de invatamant superior din Bucuresti. In fine, demonstrantii puteau ramane un timp indefinit in fata barajelor ridicate de fortele de ordine. Sfidand aceasta logica, demonstrantii, carora li se adauga tot mai multe elemente turbulente, trec la violenta: incendiaza masinile politiei, ii alunga pe politisti cu pietre, devasteaza sediul Politiei Capitalei, incendiaza Serviciul Roman de Informatii, vor sa dea foc si sa patrunda in cladirea Ministerului de Interne, devasteaza Televiziunea. Trasatura caracteristica a tuturor actiunilor din 13 iunie e o absoluta lipsa de logica politica si chiar psihologica. Singurul scop al atacurilor este devastarea si incendierea".
Continuare in numarul urmator

---

Despre autor: