La fel ca tizul sau de la Cotroceni, Traian Mircea Sandu a fost extrem de activ in ultima vreme.

In lunga lui domnie la FRF, inceputa in august 1990, rareori a avut Mircea Sandu o atitudine mai evident reformatoare decit cea pe care a adoptat-o in relatia cu Comisia Centrala a Arbitrilor (CCA). Poate pe la mijlocul anilor ’90 sa mai fi avut Nasu’ un puseu similar, cind a vorbit despre un blat Rocar-Petrolul, suspect de recidiva in 2000, la Ceahlaul-Dinamo, meci de asemenea „trintit". In cei 17 ani de presedintie, Sandu a traversat etapa adaptarii ezitante (primii doi ani, alaturi de Mircea Angelescu), a infatuarii datorate triumfului (’94-2000), dupa care a venit mult-asteptata schimbare intr-un presedinte de federatie cu adevarat european. In ultimii sapte ani, Sandu a parut la Bucuresti un voda scolit care-si dispretuieste boierii, dar se sterge la gura cu mineca pe la chiolhanurile lor. Sandu a acceptat cu o docilitate naucitoare scandaluri de coruptie in arbitraj, legitimari si transferuri incredibile, regulamente construite intentionat dupa principiul paradoxului profitabil. De ceva vreme, Mircea Sandu e altul si lucrurile, din fericire, s-au schimbat in bine. Tinta atacurilor lui virulente sint arbitrii, lucru deloc intimplator. Pina acum, presedintele FRF a asteptat ca insanatosirea fotbalului de care raspunde sa se faca prin revolta patronilor de cluburi. Banii acestora au avut rolul benefic de a renova stadioane care nu apartin de fapt nimanui, au construit echipe bunicele si prin Europa si, lucrul cel mai important, au indepartat din fotbal capusele care plimbau banii negri prin vestiare, viciind competitia si actorii ei. Investitorii au inteles ca e mai bine sa dai doua milioane de euro unor jucatori pe care ii poti vinde mai tirziu cel putin dublu, decit sa ii investesti pierzator in blaturi. Ultimul cotlon in care lumina reformei nu ajunsese era arbitrajul, acest apel de urgenta pentru magarii, 666, la care raspunde mereu cineva. O increngatura de familii durabila prin nesimtire si forta obiceiului rau de a-si trai veacul insensibil la schimbare, pe care Sandu a aratat ca o poate schimba in doi timpi si trei miscari: la sfirsitul saptaminii trecute, seful FRF i-a ordonat presedintelui CCA sa schimbe lista arbitrilor care vor oficia in Liga I din iulie 2007. Raspunsul a fost un oftat de supunere, si lucrurile par sa se indrepte. In mod paradoxal, lejeritatea succesului Nasului il acuza pe acesta mai mult decit ii da dreptul la felicitari. Daca era asa de usor, de ce Mircea Sandu nu a facut asta decit in ultimul ceas?