Cei mai multi dintre romani, in legatura cu viata lor, cu traiul lor de zi cu zi, cu tot ceea ce li se intampla in cel dintai an in care tara e in Uniunea Europeana, spun ca... e mai bine decat inainte! In sfarsit, e mai bine! Nu pentru toti, desigur, dar pentru cei mai multi. Ei vad o miscare spre bine, dupa ce ani in sir au fost convinsi ca lucrurile merg spre mai rau.

Vedeau totul in negru. Privatizarea nu era altceva decat vanzarea tarii. Economia de piata - un sistem in care speculantii se imbogatesc, iar muncitorii saracesc. Democratia - climatul in care prolifereaza coruptia si multe faradelegi. Iar saracia - un flagel care ataca o mare parte a populatiei. Concluzia venea firesc: "E mai rau ca inainte!".Dar cum era "inainte"? Multi, cei  mai multi incepuse-ra sa uite. Nu-si mai aminteau de cozile umilitoare pentru hrana zilnica. Sau de ratia de 200 de grame de salam, taiat felii, ca nu cumva "harciogii" sa-si faca depozite. Nu-si mai aminteau de frigul din apartamente, de zilele fara apa calda, de zilele fara apa rece. Nu-si mai aminteau...Anii treceau. Ei tineau minte ce li s-a intamplat cu o luna in urma. Sau cu o saptamana in urma. Tineau minte ca au fost in piata si n-au cumparat tot ce si-ar fi dorit, fiindca preturile erau mari, iar salariile inca mici. si conchideau: "E mai rau ca inainte!"...Dintr-un anumit punct de vedere chiar aveau dreptate. La 1 noiembrie 1990 au fost liberalizate preturile. Viata a inceput sa se scumpeasca: in decembrie a€™90 cu 37,7 la suta; in decembrie a€™91 de 3 ori; in decembrie a€™92 de 13 ori; in decembrie a€™93 de 52 de ori; apoi de 500 de ori, de 1.000 de ori, de 3.000 de ori. In tot acest timp, salariul nominal s-a miscat mai incet decat inflatia, tinand salariul real sub nivelul celui din 1989. Si chiar daca, in momentele in care a fost calmat galopul preturilor, desi salariul inregistra o crestere rapida in termeni nominali, lucrurile se schimbau prea putin in termeni reali. Pentru ca, fata de octombrie 1990, puterea de cumparare a salariului mediu a ramas mult timp in jur de 60-70 la suta. Abia in 2007, salariul real l-a depasit pe cel din 1989.

Era adevarata insa o astfel de judecata bazata numai pe cifre ce exprima puterea de cumparare a salariului? Pentru a raspunde la intrebare vom apela tot la statistici. Populatia Romaniei a intrat in anul 1990 avand in buzunare echivalentul in lei a 14 miliarde de dolari. O suma imensa pentru vremea aceea. Dar acesti bani zaceau in buzunare, din cauza ca oamenii nu aveau ce sa cumpere: fie ca unele produse erau rationalizate, fie ca marfurile de stricta necesitate lipseau din magazine. Prima cerinta era absorbirea acestui surplus de masa monetara. Existau doua cai: cresterea ofertei de marfuri sau inflatia. Cum oferta de marfuri scadea in loc sa creasca, a ramas o unica solutie: inflatia.

O analiza facuta in 1990 in publicatia franceza de specialitate "FIGECO" se incheia cu opinia ca in perioada de tranzitie la economia de piata situatia se va schimba: "Magazinele vor fi pline cu marfuri, dar lumea va avea tot timpul impresia ca nu are destui bani in buzunare". Prognoza corecta. Mai departe, normal ar fi fost ca romanii sa gandeasca insa cum sa faca rost de bani, muncind pentru un salariu bun sau initiind afaceri. Un "amanunt" i-a scapat insa din vedere analistului francez: ca pe masura ce vor trece anii se vor inmulti arieratele, pierderile din intreprinderi, stocurile de produse finite, surplusul de personal. Nu a fost luat in calcul faptul ca, din cauza unor vicii de rationament in politica economica, oamenii nu numai ca vor avea impresia ca n-au bani, dar chiar nu vor avea. Si atunci cu ce sa cumpere marfurile care se fabrica? De aici cercul vicios: fabricile nu puteau sa vanda, pentru ca oamenii nu aveau cu ce sa cumpere. Iar oamenii nu aveau bani, fiindca fabricile nu aveau cu ce sa-i plateasca bine, in conditiile in care nu-si vindeau produsele.

Incercarile de salvare a industriei de stat au ucis piata de consum. Am invatat totusi ca ineficienta unor giganti nu poate fi acoperita artificial decat pe termen foarte scurt. Si ca nici politica de a lua de la cei care tac si a le da celor care fac galagie si ameninta "stabilitatea" nu poate fi de lunga durata. Toate acestea - si multe altele - au intretinut impresia ca romanii traiesc mai rau ca inainte. Ani multi. Dar asta si fiindca marea majoritate a populatiei a uitat cum a fost inainte.

De cativa ani insa, locomotiva schimbarii a plecat la drum. Inregistram rate mai mari de crestere economica, insotite de reducerea inflatiei si transformarea ei in dezinflatie, de restrangerea deficitelor bugetare, de reducerea somajului si, fapt cu efect direct asupra traiului zilnic, de cresterea consumului. De ce, atunci, semnul de intrebare din titlu? Pentru ca o masa mare a populatiei se mai confrunta cu saracia. Fiindca, la noi, cele mai multe companii se mentin pe linia de plutire cu o eficienta modesta a muncii, cu cresteri mari ale costurilor de productie si cu o competitivitate aflata la mare departare de exigentele acestui inceput de secol al-XXI-lea. Pana va fi altfel, venitul nu va depasi 1.000 de lei noi pe luna. In medie. Iar populatia, desi traieste mai bine, va continua un timp sa tanjeasca dupa o bunastare in stil european.