Pe Soseaua Panduri exista candva o cantina a muncitorilor care asfaltau Bucurestiul. La 20 de ani descopeream repede locurile unde se manca ieftin. Cred ca era vorba despre un talent. Unul care a durat destul de mult, fiindca am continuat sa descopar cantinele cele mai ieftine pana pe la 25 de ani, desi incepeam sa castig niste bani. Ideal ar fi fost sa-mi umplu burta cu fasole, varza si cartofi si sa nu platesc. La cantina asfaltatorilor numai asta se manca: fasole, cartofi si varza. Dar trebuia sa cumperi un bon. Fara bon capatai gratuit numai o supa de rosii cu orez. Nu am nostalgia anilor cand umblam nemancat cu zilele. Nu aveam bursa, cu putinii bani trimisi de mama imi plateam caminul si cumparam carti, iar mancarea o procuram. E un fel de a spune ca o procuram. Cand puteam mancam preventiv mult. Ma ghiftuiam, nu conta cu ce, si un timp, uneori si patru zile, ciuguleam ridichi si cate un mar din piata, fara sa am grija foamei.
A fost o perioada lipsita de romantism.
Se spune ca numai lucrurile care pot fi povestite au fost traite cu adevarat. Nu prea am ce povesti din perioada aceea. Insa de cantina asfaltatorilor imi amintesc cu un amestec de ciuda si recunostinta, deoarece acolo am trait ceea ce se putea numi o anume umilinta de clasa. Asfaltatorii se hlizeau spre mesele unde ne asezam noi, studentii din mai multe institute si facultati, cei mai talentati la descoperirea cantinelor ieftine, asa cum era deprinsa pe atunci clasa muncitoare sa se uite la intelectualitatea progresista. Cu ingaduinta, ca la niste neispraviti, care trebuiau lasati sa ia aminte la adevarata munca si la adevarata mancare.

Asfaltatorii navaleau in cantina murdari si  infierbantati, cereau mereu supliment, desi primeau castroanele de aluminiu pline, iar cate unul, spre hazul tuturor, ne intreba peste mese cu gura plina: Cum e, ma, telectualilor haleala poporului? Buna, nu? Daa€™ cate un dat la lopata cand o sa dati?
Desi plateam aceiasi bani ca si ei, socoteau mancarea un drept, nu o marfa. Aici era umilinta, la ideea ca truda la lopata ii dadea unei categorii sociale dreptul sa hotarasca asupra drepturilor altor categorii de a plati acelasi pret pentru mancare. Lasa-i, bre, ca le e si lor foame!, il tempera pe glumet cate un muncitor mai varstnic. Ii las, sigur ca-i las, cine nu-i lasa, zicea glumetul, dar sa stie si ei ca mananca mancarea muncita de noi.
La cantina asfaltatorilor am avut voie sa cumparam cartele, cei zece-doisprezece studenti care o frecventam, doar sase luni. Dupa care ni s-a spus ca, la o sedinta de sindicat, se ridicase problema si se votase: cantina trebuia sa fie numai a asfaltatorilor. Propunerea nu venise de la un asfaltator, ne-a lamurit bucatareasa-sefa. Mergeti la directorul intreprinderii, ca e de-al vostru, e inginer. El v-a facut-o.