Printre claxoane, gaze de esapament si fluieratul agentilor e imposibil sa distingi povestea de singe si iubire. Piata Universitatii a mizat pe simboluri care nu se vad. Statuile ei zac prafuite in cel mai nerentabil loc, la intersectia emotiei cu amnezia. Fostul stadion al crimei publice e azi un biet omagiu rutier adus poluarii.

Din siguranta celor sase stenturi proaspat revizuite, inima lui Ion Iliescu poate rasfoi cu satisfactie diagnosticul de supravietuitor. Proprietarul nu bea, nu fumeaza, nu consuma grasimi. Si, mai ales, nu se mai infierbinta, ca alta data, cind multumea proletariatului pentru ciomagirea elitei. Acum totul s-a linistit. Dinspre Parchet nici un sunet, dinspre clasa politica nici un semn. Extrasistola si brahicardia nu mai au de infruntat crize de constiinta, ci doar o medicina pasnica, bine pusa la punct. Ar mai exista, uneori, noaptea, un potential risc de tulburare ortodoxa, ramas de peste zi, de la o fotografie cu sobor, dar stiinta sovietica a dovedit ca nu exista pedeapsa divina. In fata oglinzii din baie, crucea crestina ramine o simpla miscare de gimnastica, un gest marunt din inventarul obscurantist, incapabil sa modifice sinusoida regulata a unui EKG.

Somnul calm al autorilor e raspindit pe scara larga si de nicaieri nu vin zgomote de trezire. Peste 13-15 iunie s-a instalat abandonul. Nu doar faptasii, ci toate instantele memoriei publice au parasit locul faptei. L-a uitat justitia, l-a uitat societatea civila, clasa politica, geografia, incet-incet incepe sa-l uite chiar biologia. Si-l va reaminti, probabil, istoria, intr-un paragraf prea scurt ca sa cuprinda toate cintecele si loviturile de tirnacop.

Sint 17 ani de cind in instante n-a ajuns mai nimeni, dar nu stii inca ce-i mai grav: lipsa pedepsei sau uitarea? Ce-i mai trist: absenta vinovatilor din rechizitorii sau disparitia legendei zi de zi? La limita dezamagirii, dupa inventarul complet al autoritatii oficiale si al solidaritatii de generatie sta, daca vreti, lipsa efortului liric. Inspiratia artistica si atentia literara au lipsit si ele de la apel. Piata Universitatii n-a reusit sa le convoace postum: n-a fost un subiect. Rezervatia culturala defrisata cu parul, inocenta tavalita in praf de carbune, fronda inteligenta batuta cu metoda, ironia pasnica bagata in spital - toata aceasta ciocnire fatala a lumilor fondatoare n-a produs nici romane si nici picturi. Lectia celor putini data celor multi, eroismul inferior numeric coplesind la modul absolut puhoaiele de prosti, sacrificiul celor tineri si buni in contul unui bine distribuit mai tirziu tuturor n-au stirnit macar un vers. Incit te intrebi cine n-a facut destul in beneficiul memoriei: Parchetul sau literatura?

Fireste ca, din punct de vedere decorativ, ar fi o solutie si un om capabil sa-i dea impuls. Vorbim, asadar, despre condamnarea rituala a mineriadelor, pe modelul condamnarii comunismului, cu comisie de istorici si politologi, cu arhive rasfoite avantajos, cu experti grabiti sa duca manuscrisele la editura, in fine cu tot tacimul discutabil, dar eficient global. Un gest care, dincolo de emfaza si ridicol, poate lasa in urma ceva. Macar o dira", vorba presedintelui, sa ne mai ramina din tineretea noastra invinetita la ochi.