Ovidius Paun a fost modelul meu profesional. Omul cel mai important din intreaga-mi cariera juridica. (Un gand de gratitudine si pentru Eugen Vasiliu sau Ioan Mihai Alexandru, procurori carora le sunt recunoscator, dar ei au aparut dupa ce mentorul isi avea deja un chip si-un nume.) De cateva saptamani, Parchetul a ramas fara inca un profesionist de inalta tinuta morala, dar nimeni n-a consemnat elogios evenimentul. Romanica nu-si pretuieste deloc competentele si nu stie sa le omagieze. Se descotoroseste de ele cu inconstienta, nepasare, cu indiferenta revoltatoare, de parca nu le-ar datora nimic. Ovidius Paun s-a pensionat. S-a retras intre cartile pe care n-a apucat sa le citeasca ori sa le scrie. Acum are timp berechet sa-si depene amintirile si experientele despre ceea ce inseamna vanatoarea de criminali in smarcurile dambovitene. Are ce povesti, e un martor sensibil si lucid al Romaniei ultimului veac, pe care a slujit-o cu onestitate si har. Cu modestie si devotament. Si mai are o calitate rara: e imblanzitor de vorbe, il asculta condeiul.


Sa fi fost prin 1986 cand l-am cunoscut. Eram student in anul patru, la Drept. Profesorul Emilian Stancu ni l-a prezentat la un curs de Criminalistica. L-am placut din prima clipa. Un barbat masiv, aparent dur, cu o voce blanda, usor invaluitoare, dar ferma. Un tip distant si introvertit, chiar molcom, cu o cenzura interioara exersata indelung. Isi cantarea cu precautie orice cuvant, nu izbea frazele, le mangaia in linistea-i launtrica si numai apoi le vatuia vocal. Il priveam fascinat. Imi doream sa fiu ca el, justitiar, sa-l imit, sa ajung procuror criminalist, sa razbun mortile nevinovate si sa arunc in dosul gratiilor bestiile naclaite de sange. Dascalul universitar s-a substituit destinului si mi-a facilitat intrevederea cu Ovidius Paun, nebanuind ca, astfel, existenta mea isi grabea rostul. In viata sunt putine intalniri decisive ori poate ca sunt multe, dar nu suntem noi in stare sa le pricepem si de aici  esecul total sau partial. Providenta insa nu nedreptateste pe nimeni, ofera sanse egale tuturor. Toti dam la momentul sortit peste mentorul predestinat, dar cati suntem pregatiti sa-l recunoastem si sa-i semnalam prezenta noastra plapand-sovaielnica? L-am gasit in biroul sau, situat undeva in Palatul Justitiei, incapere ce mi-a gazduit ulterior jinduirile implinite. Mi-am marturisit timid proiectele, urzite in jurul visului de a deveni procuror. M-a ascultat interesat, rasucindu-si tacticos, cu degetele butucanoase, o tigara "Snagov". A trecut-o printre buzele ingalbenite de nicotina, a aprins-o la fel de migalos si a fumat-o patimas. Nesatios si sobru. Ritualul s-a repetat, mereu si mereu, cu ciudata prospetime, semn ca, desi viciul il subjugase manierist, nu-i uscase bucuria primara a gestului nociv. Reusise insa sa stilizeze morometian acest viciu fumos, sa-l supuna estetic deasupra scrumierei intotdeauna invarfuita. Morometiana ii era si gandirea. Adanca si dubitativa, antrenata sa despice firul in patru. Framantata de incertitudini profunde, rumegate pana la capat, ca nu cumva eroarea sa-l doboare. L-am vizitat ori de cate ori programul ii permitea, indeosebi in perioada stagiului meu teleormanean. Spre sfarsitul primaverii nouazeciste m-a sunat si m-a intrebat daca mai vreau sa ma transfer in Bucuresti. Ba bine ca nu!, am raspuns prompt si-n trei zile m-am si mutat in Capitala. Rechizitoriile, rezolutiile si ordonantele sale imi erau adevarate indrumare si contactul dintai cu judiciaristii de la "Omoruri" tot el mi l-a prilejuit, oferindu-mi sansa desavarsirii profesionale. In lipsa providentialei intalniri, destinul meu nu si-ar fi depasit contururile vagi, confuze, s-ar fi prapadit neinsemnat. S-ar fi consumat ca cifra statistica si atat, codificata impersonal de acarii reci de la evidenta populatiei si nimic altceva. Soarta mi-a zambit la tanc, si cum sa-l uit tocmai pe omul care m-a ajutat sa-mi clarific prioritatile si sa-mi aflu limitele?

Ovidius Paun a fost modelul care, in ascunsul sufletului meu, nu s-a clatinat niciodata, desi destui detractori s-au caznit sa-i subrezeasca soclul. Si atunci mi-am zis ca, uneori, se intampla ca vulturul sa zboare jos, aidoma gainii, dar  gaina nu va atinge vreodata bolta  necuprinsa a cerului. Ca vulturul, de pilda. Modelul meu s-a pensionat deunazi, in tacerea anonimatului coclit. Daca mai-marii Ministerului Public n-au catadicsit sa-i multumeasca pentru cariera manoasa, o fac eu in paginile Jurnalului National. Indatorat si impacat.