Fiare - "Mineriada din 13-15 iunie 1990" a declansat salbaticia unor mahalagii mai rai decit ortacii  Fostul student Mihai E. Popa a scapat cu viata din intalnirea cu minerii. Dar nici dupa 17 ani n-a scapat de oroarea provocata de gospodinele si mahalagiii Capitalei care-i aplaudau pe ortaci. Erau "oamenii de bine" care, daca nu-i puteau omori cu mana lor pe "golani", se credeau eroi daca apucau macar sa-i albeasca de scuipat.  Multumindu-le minerilor pentru "ordinea" impusa cu batele, Ion Iliescu i-a invocat pe "oamenii de bine": "Exemplul dumneavoastra a fost plin de imbarbatare pentru toti oamenii de bine care doresc progresul societatii romanesti. Vreau sa va multumesc deci pentru acest act de inalta solidaritate pe care l-ati demonstrat in aceste zile". Spre rusinea bucurestenilor, in zilele de 14 si de 15 iunie 1990, "oamenii de bine" ai Capitalei au fost la fel de salbatici ca minerii. Batausii "in civil" Jurnalul National: Cine erau cei care bateau?  Mihai E. Popa: Minerii si ofiterii in civil care isi ziceau "de la Securitate". Parca erau trasi la xerox, imbracati in camasi albe si in pantaloni negri calcati la dunga. Era clar ca ei conduceau. Am fost uimit de ferocitatea cu care foloseau bastoanele de cauciuc. In timp ce minerii aveau rangi si bate, civilii aveau pulane de cauciuc. Uimitor era si contrastul dintre ferocitatea cu care bateau si fetele lor spilcuite, aproape de intelectuali. "Bodigarzii" mei, care ma considerau probabil o "prada de razboi" importanta, n-au lasat pe altcineva sa ma linseze. La sediul politiei din Str. Eforie, cei patru, impreuna cu alti cativa mineri, au alcatuit un complet de judecata care trebuia sa decida daca voi fi executat sau nu.  Au spus-o ca atare?   Da, au spus ca se pregatesc sa ma omoare, dar pentru asta trebuie facut un proces. Cazul meu este deosebit: am fost judecat de un grup care s-a substituit autoritatii de stat, fapta care constituie infractiunea de inalta tradare. Lucru pe care, ulterior, l-am mentionat in raportul pe care l-am facut catre Procuratura. Tin minte ca mi-au luat caietul de lucrari practice. La "proces" s-au prefacut ca-l citesc, dar minerul care se ocupa cu asta il tinea invers. Deci, ori era analfabet, ori asa-zisele "probe" nu contau pentru ei. In mod surprinzator, unul dintre ei, mai in varsta, a zis ca sunt nevinovat. Ceilalti au ascultat de el si astfel am scapat cu viata. Culmea este ca mi-au dat si aparatul foto, dupa ce i-au scos filmul.  Cel mai in varsta era chiar miner?  Da, cei care m-au judecat erau mineri. Plutonierul imi luase actele si asteptam duba sa ma duca la Magurele. Dupa ce minerii au spus ca sunt nevinovat, mi-am cerut actele si, ca prin minune, am iesit prin  cordonul de mineri. Spun ca prin minune pentru ca, de obicei, acolo doar se intra, de iesit se iesea doar catre Magurele.  Ati fost batut rau?  Da, dar am avut mult noroc. Nu mi-au rupt oasele, nici coloana sau coastele, am scapat fara sa pierd nici macar un dinte.  Altii au patit-o mai rau?  Da. Colegul meu Sorin Novac a stat catega zile in coma. A fost arestat la vreo cinci minute dupa mine, dar pe el l-au batut mai rau. L-au lovit cu rangile si, din cate am inteles, a avut niste gauri in craniu, aproape ca la trepanatie.  Mahalagii  Dar bucurestenii cum s-au purtat?  Infiorator. Majoritatea celor care au trecut pe acolo au fost de un jigodism incredibil. A fost ziua in care mie mi-a fost rusine ca sunt roman si bucurestean. N-am putut sa cred ca oamenii din jurul meu, concetatenii mei, pot fi atat de bestii. Niste animale fata de care nu pot avea nici intelegere, nici consideratie. Dumnezeu sa-i ierte, dar...  Practic, ce faceau?  Erau gospodine si mahalagii. Iesiti in oras, dupa cumparaturi, se ascundeau in anonimatul amorf al multimii si luau parte la linsarea "golanilor". Barbatii in putere bateau cot la cot cu minerii. Dar "gospo-dinele", femei la 45-50 de ani, erau cele mai inversunate. Iesite la piata, cu sacose in maini, se purtau de parca aveau o nevoie fiziologica sa vada sange. Erau ca niste fiare dezlantuite, insetate de sange. Cand m-au retinut minerii, cateva femei dintre astea au sarit pe mine. Voiau sa ma dezbrace si ziceau ca trebuie sa mi se taie organele sexuale si sa ma oblige sa le mananc. Dar vorbeau pe sleau, fara nici un fel de retinere. Deh, doamne de Bucuresti.   Gospodinele Erau chiar gospodinele Bucurestiului?  Da, niste femei banale. In conditii normale, n-ai fi crezut ca se pot transforma intr-un asemenea hal. Dar in ziua aia vazusera sange, erau transfigurate. Altele se inghesuiau in fata, doritoare sa-mi scoata ochii cu unghiile. Am avut noroc cu escorta de patru mineri. Pentru ca cei retinuti care erau escortati doar de doi mineri erau foarte vulnerabili la atacurile executate din spate, de bucuresteni, cu orice obiect pe care-l aveau la indemana. Dar spectacolul din dimineata de 14 iunie a fost mai "blajin" decat cel din dupa-amiaza aceleiasi zile. Catre seara m-am intors in piata si am vazut cum bucurestenii ii ajutau pe mineri sa "aresteze". Cot la cot cu ortacii, uneori mai rai chiar decat ei, "oamenii de bine" au escaladat violentele. Era de ajuns ca o persoana sa te arate cu degetul si sa spuna ca esti "golan" si aveai toate sansele sa fii linsat. Iar cel mai scarbos era ca nici unul dintre acei "eroi" ai strazii n-avea curaj sa te atace in fata, barbateste. Cel mai adesea aplicau o procedura perversa: unul te tragea de haine, altul te lovea pe la spate ori te tragea de par. Si toti te scuipau. De ce? N-am inteles niciodata. Toate astea pana intrai in panica si incercai s-o rupi la fuga. In clipa aia se gasea careva sa-ti puna piedica. Odata cazut, erai victima sigura pentru cel mai apropiat grup de mineri care finalizau "activitatea" inceputa de "vitejii" Capitalei. Victima putea sa fie absolut oricine. Barbat sau femeie, era batut pana ramanea acolo, intinsa pe asfalt, plina de sange. Cred ca zilele acelea au pus cea mai neagra pata pe istoria Bucurestiului si, de ce nu, a tarii. Practic, nu a existat strop de barbatie in "prestatiile" acelea violente, ci doar o imensa jigodenie ascunsa sub paravanul lipsei de identitate pe care o capeti ascuns in multime. A fost doar lasitate, dublata de dorinta de a vedea sangele curgand pe caldaram.  Ati vazut oameni morti?  Nu pot spune cu siguranta. Cred ca acei sapte sau opt barbati intinsi sub scara de la sediul din Str. Eforiei erau morti. Nu stiu cu certitudine. Clar stiu insa ca nici unul dintre ei nu a miscat in tot timpul in care eu am fost acolo.  Ce ati facut dupa aceea, dupa ce situatia s-a linistit?  Prima reclamatie am facut-o la Procuratura. Apoi am dat o declaratie care a fost inclusa in Raportul Grupului Helsinki, pentru Drepturile Omului.  Audieri la Parchet?  Atunci, in iunie, la Procuratura mi s-a zis: "Ia vezi, ca poate vrei sa fii arestat din nou". Nu-mi mai amintesc cine m-a amenintat astfel, dar sigur era unul dintre procurori. In 1997 am fost chemat la Parchetul Militar. De atunci am tot dat declaratii. Cred ca pana acum sunt cel putin zece. Dar nu am primit nici un raspuns. Anual stau de vorba cu procurorii, destins, la o cafea, dar fara nici un efect. De fapt, nici nu mai astept nimic de la ei. In reclamatia penala depusa m-am constituit parte civila pentru suma de un leu.